iată-te în zori, ca un arhipelag ieșit de sub ape
sânii tăi, ca două cești de aramă întoarse pe o tipsie
și sufletul mai unduitor decât peștii
mereu în căutare de apă vie

sufletul tău la fel de darnic
se ia la întrecere cu trupul în fiecare dimineață
cine va câștiga, cine va învinge pe cine
eu aș paria pe ambele și pun la bătaie propria-mi viață

ești, ți-o spun cu oarecare grijă
să nu stârnesc invidii între femininele dintre zei
punându-ți în cap vreo afrodită
cea mai iubită dintre pământenele femei

afară castanii sunt ciuciulete de ploaie
pe străzi aleargă nedefinite tramvaie
lumea întreagă nu pare să știe
cât de mult te iubesc, drept pentru care depun în scris mărturie

iată-te în zori, tu ești mereu în zori
aseară erai în zori, cu broboane de rouă
și tot în zori ești și acum când se face nămiază de seară
iar sub soarele lunii, plouă

sigur, fiecare femeie este cea mai iubită dintre femei
măcar o zi, măcar un ceas, blând, tiranic și posesiv
femeile, de oriunde ar fi, pe orice continent s-ar naște
au dreptul la aripa unui superlativ
(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)