Bună dimineața, mă salută o nouă prietenă pe Facebook
Are un chip tânăr și pare îngândurată
Îi răspund ”Buni zori!”, cum fac mai mereu,
Și aș adăuga, ca într-o veche poezie a mea, ”măi fată”
Luciana, fiica-mi cea mică, îmi transmite
Că ultima căutare pe Google e cu întrebarea dacă am murit
Nu știu ce i-a răspuns atoateștiutorul,
Din câte cunosc eu, poetul Lucian Avramescu e viu încă, doar vorbele i s-au bâlbâit
A început o nouă zi, fără zăpezi, tencuită cu soare
Aud că și-n Rusia, iarna e ca o primăvară uzată
Dacă era astfel în vremea lui Napoleon
Armata lui nu se mai întorcea de la Moscova decimată
Azi am de convins un căruțaș să-mi care o piatră
Am găsit-o între Cricov și Sărățica
E grea cât doi oameni, dar oameni vânjoși pe aici nu mai sunt,
Stânca de gresie are scorburi ciudate iar eu singur nu pot face nimica
Dealurile, niște bivoli grei, se lasă scărpinate de raze
La primărie crapă lemne cineva
Aud toporul cum lovește rar și despică
Lemnul care a fost falnic sub Ciortea, sau altundeva
E o zi aproape normală
Păsăretul pădurii, păcălit de anotimp
Își cântă dragostea, își face cuiburi prea devreme
Le-aș spune, dar nu mai pot imita graiul lor, să aibă răbdare, mai au timp
Așa începe, pe continentul Sângeru, o zi
Vietățile renasc toate râzând
Iar eu am treabă și constat cu îngâmfare
Că bucuria cea mai grozavă e să te găsești om de rând
(Lucian Avramescu, din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)
