Tu, îngere, iei forma formei mele
Îmbătrânim în doi, nu fiecare
Căci ducem, eu pe ambele picioare
Tu pe aripe, gânduri, gânduri grele

De ce mă copiezi, i-am zis sub seară
Tu, ca înaripat, la o adică
Atunci când mersul meu lălâu abdică
Poți să te duci în cer a mia oară

Nu-mbătrânim nici eu, nici tu, mi-a zis
Și aripile lui ca niște pleoape
Clipeau pe mine-atâta de aproape
Că-i eram ochi  deschis, închis, deschis

De ești copac, eu jos sunt umbra ta
Copac de-s eu, tu umbra ce mă ține
Ți-am dat și ție ceva crengi divine
De-aceea sufletul ți-e întrupat

Așa vorbim, vorbesc, vorbeam
Cu îngerul căci numai el mă știe
Ceva din el îmi pune-n poezie
Altfel și înăuntru amuțeam

(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)