Lasă-mă, Doamne, să termin ce am început
Mai am de pus culori în tabloul acestei dimineți
Știu, nu-s Rembrandt, nici Picasso, nici Botticelli
Dar desenez, fără cusur, iubire, în ferestre întunecate suflu vieți

Mai lasă-mă o țâră, mai dă-mi timp de-o respirație, două
De un apus cu fluturi care pe frunze înserează
Și dacă nu te supăr prea tare
Dă-mi răgaz să pun unei cărți ultima frază

Voi mereu mai aveți câte ceva de terminat
Mereu vreți timp, timp, timp, spuse nemulțumită o voce din nori
Da, Doamne, bâigui eu, firește în gând, fiindcă vorbe nu mai pot rosti,
Mai am câteva proiecte neterminate, la ele lucrez când se crapă de zori

Mai am de crescut un copil, de reparat o casă
De pus una lângă alta veșniciile pietrelor care au suflet în ele
Sunt, precum vezi, harnic, și încă nu ți-am spus tot
Grinzile iubirii, stinghii de verb, căci viața mi-a fost toată pe schele

Doar eu, spuse Dumnezeu și mai supărat
Am proiecte, proiectele mele sunt toate divine
N-am timp acum să te caut în catastifele cerești
Și nu-mi amintesc ce planuri am cu tine

Dimineața pune pistrui pe fața blocului de vis-à-vis
Castanii dau din nuielele lor cafenii, ca din cozi, semn că e vânt
Bună dimineața, iubito, aș vrea să-i spun celei
Ce doarme răsfățată, cu mâna pe perna pe care nu mai sunt
(Lucian Avramescu, 11 februarie 2020, București)