În loc de „Buni zori!”. „Mai multă lumină!”

Ultimele cuvinte ale titanului din Weimar au fost „Mai multă lumină!”. Așa s-a stins Goethe, lăsând posterității încă o taină de dezlegat. Murind, autorul lui Faust, care apucase să-și strecoare privirea dincolo, constata că în acea lume este „mai multă lumină” sau dimpotrivă, izbindu-se de zidul întunericului, cerea, cu o ultimă sforțare lumească, „mai multă lumină”, pentru a birui bezna?
Mi-am amintit aceste vorbe, legate de moartea unui scriitor, în noaptea de Înviere, lângă una din bisericuțele din Sângeru, unde ajunsesem să iau lumină. N-am mai petrecut sfintele sărbători de Paști în satul meu din copilărie. Mi-e rușine să spun și să-mi amintesc asta. Nu există scuze pentru lașitatea de a birui opreliști.

„Veniți de luați luminăăă!”, psalmodiază din pridvorul lăcașului preotul, și sătenii se înghesuie să culeagă flacăra direct din mâna slujitorului bisericesc.
Aprind și eu, prin transfer, lumânarea pe care o țin între degete. Palma făcută căuș recoltează, din când în când, lacrimile din ceară, care nu mă ard și se încheagă la atingerea corpului meu. Nu bate vântul, nu se simte nicio adiere, remarcă cineva de lângă mine. Niciodată nu bate vântul în clipa Învierii. Mă gândesc dacă-i așa, dacă între biserica de peste stradă și casa mea din București, de pe Sfinții Voievozi, venind cu lumina Învierii, vreo pală de vânt mi-a stins vreodată lumânarea, și nu-mi aduc aminte.

Mă uit la bradul din curtea bisericii și apoi, în drum spre cimitir, unde vreau să duc lumina Învierii părinților, și bunicilor, și tuturor din neamul meu strămutați acolo, dacă florile din prunii abia desfăcuți arată vreo adiere. Nimic. Cerul ne învelește, limpede, cu un covor de luminițe, iar jos cimitirul e și el o constelație.

Distribuie prietenilor

Cineva mi-a luat-o înainte, și la crucea înaltă și albă pe care scrie Maximilian și Virginia Avramescu a așezat o lumânare care arde încă. Nu văd pe nimeni în preajmă. Fratele meu, singurul din neam pe care-l mai am în Sângeru, n-a venit în această noapte la biserică. Cine a adus lumina?
Când eram mic, mic, vrând să-i spun mamei mămicuța, alint și diferențiere de mama, care era de fapt bunica, țăranca lângă poalele căreia am crescut, am nimerit peltic să-i zic Ituța, și așa i-au spus toți până s-a dus dintre noi.

Un glas de copil, al meu poate, venind de demult, sau al unui înger, pe care mi-l imaginez blond și cârlionțat, care veghează frumusețea acestei nopți, strigă spre necuprins: „Te iubesc, Ituța!”, „Te iubesc, tata Max!”, așa-i ziceam tatei, pentru a-l diferenția de tata Mihai, bunicul țăran lângă care am crescut. De unde știu îngerii ce iubesc eu?

Cimitirul e luminat tot, și pe alei se simt umbre care aduc și aprind lumânări. Sufletul morților se suie, prin tulpina subțire din ceară, deasupra, în bulbul aprins, de forma unei virgule întoarse, pusă pe muchia dintre viață și moarte.

Presar lumânări la cavoul bunicilor mei dinspre tată, Victor și Maria. Aici odihnesc frații și sora tatei, vărul meu, pianistul Adrian Tomescu, mort anul trecut, încă la o vârstă a marilor planuri și ambiții. Mai sus, în dreapta clopotniței, de unde se vede chiar și în întuneric valea Cricovului Sărat, sunt mormintele bunicilor și străbunicilor din partea mamei. Mihai și Elena stau, cu numele încă descifrabile, pe o cruce mică, iar străbunica Marița, care s-a dus la 92 de ani (două din cele șapte surori ale ei au trecut suta), e singură pe o cruce, și poza ei de călugăriță mă privește liniștitor în lumina schimbătoare a lumânării.

Multe morminte, mai multe decât cele vizitate, sunt pustii. Lumina Învierii n-a ajuns la ele. Mort ești, scriam cândva, când nimeni nu-și mai amintește de tine. Unde sunt fiii, unde-s nepoții, rudele?
Risipiți sunt, poate, și ei s-au stins, și neamuri care să-i pomenească n-au mai rămas. Fiindcă luasem de la biserică un snop de lumânări, aprind, la întâmplare, fără să citesc nume, lumânările rămase la câteva morminte orfane de Înviere. Poate că așa a aprins cineva o lumânare și la crucea părinților mei, ocoliți în atâtea nopți de Înviere de cei dragi lor ( tata a murit tânăr, acum aproape 40 de ani), poate așa s-au bucurat și ei de taina acestei nopți, primind darul nimănui.

E multă lumină la Sângeru. Iarba, și florile, și pădurea care și-a îmbrăcat în verde fragii și ulmii vorbesc de Înviere. Primesc mesaje și telefoane cu urări. Multe încep cu vorbele „Fie ca lumina Paștelui să îți aducă…”, și eu mă știu neputincios să scriu, să urez, să răspund. Fie, aș putea scrie, bolnavilor din spitale, celor goniți din sănătatea trupului sau a gândului, bucurie și împăcare în sufletele voastre, viață frumoasă, așa cum ați fi meritat-o. Odihnească-se câteva zile pizma vrăjmașilor mei, cărora le doresc pace și le dau liber de sărbători în sforțarea lor de a mă încovoia. Fie bine în această lume în care doar bine nu e!
(Lucian Avramescu, 25 aprilie 2011, din volumul ”Ciorne IV”)