e destul să știm că noi doi
vom muri …
că dragostea noastră e un privilegiu sezonier
că vara și primăvara
și iarna dragostei noastre sunt totdeauna pe sfârșite,
că buzele tale
atât de dumnezeiesc legate de buzele mele
vor deveni hârtie creponată
la geamul cavourilor cu blazon …
e destul să știm că noi doi vom muri
pentru a scutura toți copacii
din pădurea dragostei noastre
cu mașina de orbit secunde
e destul să știm că noi doi
vom muri
că îmbrățișarea noastră de acum
nu-i decât o haltă de tren personal,
că în gara sărutului nostru
trenul eternității
nu stă decât foarte puțin
e destul să știm că noi doi vom muri
pentru ca buzele noastre
să nu se mai sărute
pentru ca ochii noștri să nu se mai privească,
pentru ca vorbele noastre să nu se mai adune
silabă cu silabă,
e destul să știm
pentru a ne sfărâma singuri țeasta
(Lucian Avramescu, din volumul „Nu cer iertare II”)
