Dacă ochii mi-ar dispărea brusc
Ca două miraculoase păsări verzi care au văzut destule
Uite, acolo, în desișul de sălcii,
Nu-i așa că aș începe să văd cu amintirea ochilor care nu mai sunt?
Dacă auzul n-ar mai foșni, iar plopii ar fi tăcuți
Ca niște peșteri săpate în aer
Păsările toate și-ar închide pentru mine glasul,
Apele n-ar mai rosti dulcele lor susur
Nu e așa că aș începe să aud cu amintirea auzului?
Dacă pipăitul mâinii tale și atingerea
Sânilor tăi ca din greșeală, și lunecarea pe șold a degetelor mele
Ca pe un pian la care am cântat Nocturnele lui Chopin
Ar face un scurtcircuit
Și palmele mele n-ar mai pricepe ce-mi spui
Nu-i așa că amintirea pipăitului mi-ar pune la loc casta lunecare?
Dacă mut am ajuns, încât nici să fluier nu pot
Iar în crângul de aluni nu mai pot imita turturelele
Și piuitul căprioarei care-și cheamă iedul nu-mi mai iese dintre palme
Nu-i așa că râul sălbatic își va găsi alte făgașe
Vocea mea va rosti tunătoare poeme
Iar inima mea va bate ca și când ar mai fi?
(Lucian Avramescu, din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)
