tu ai fost o femeie splendidă cândva
i-a spus umbra sa, umbra sa
tu ai fost o nestemată care strălucea
i-a spus tot ea, tot ea
tu ai fost și încă – ah – cum ai fost
umbră a umbrei, rost fără rost
fără rost
de ce mai ești, de ce mai ești, de ce mai ești
în mine răsfățată-n calești?
de ce-mi mai ești
tu care-mi ești
caleașcă aurită în 1001 povești?

(Lucian Avramescu, din volumul „Cartea fără nume”)