În loc de „Buni zori!”. Regele meu

Îl știu de când eram țânc iar în mintea mea știutele și neștiutele se amestecau toate. „Înaintarăm – până-n zăpezi, prin amară vreme, și încă nu știm că iubim”, scria poetul din Lancrăm. Am învățat să-l iubesc ca sfânt, zugrăvit în pronaosul bisericii din Sângeru, unde bunica mă căra înaintea Paștelui, să mă împărtășesc și să comit sperjurul spovedaniei. De ce sperjur? Preotul mă întreba dacă am fost cuminte iar eu mințeam, așa cum făceau toți copiii, că da, iar fața blajină a bătrânului paroh mă încuviința nu fără o anafură de ironie.

Sfântul cel mai frumos, de pe peretele bisericii zidite de un boier din neamul Văcăreștilor și refăcută, pe cheltuiala lui, de bunicul meu de tată, era Majestatea Sa Regele Mihai, personaj nou, încadrat de sfinții cu aură, pe care lăcașul îl acceptase la inițiativa ctitorului regalist. Ambele perechi de bunici ai mei au fost și au rămas până la săvârșirea lor din viață, iubitori de Rege, supuși ai coroanei, chiar și atunci când coroana a fost dată jos, ca într-o crudă răstignire, nu numai de pe capul monarhului, ci de pe fruntea României, lăsând-o cheală și pustie. Îmi plăcea portretul sfântului tânăr care rămânea în spate, atunci când eu înaintam spre icoane și altar, și-l regăseam majestuos la ieșirea din sfântul lăcaș, pentru că se deosebea de ceilalți, mai toți bătrâni, încruntați și asceți. Haina lui militară, fața gravă dar luminoasă, semeția unui chip care se uita departe, peste timp, mi-l așezau, fără concurență, în suflet. Mărindu-mă, am aflat de la școala acelor timpuri, timpuri care-mi alungaseră bunicii din casele zidite de ei, iar pe ușa odăii în care aveam un pian și în care stăteau părinții mei era mai mereu un sigiliu roșu, că Regele era un trădător (parcă și azi mi-a fost dat să aud această netrebnicie), că a fugit cu vagoanele de aur ale țării, că muncitorii și țăranii, salvați de Stalin și de armata roșie, trebuie să se închine altei lumini care vine musai de la Moscova. Am fost premiant, am învățat acele cărți, dar nimeni n-a reușit vreodată să-mi confiște credința, pitită adânc în mine, că sfântul acela tânăr, din biserica refăcută de bunicul, e Regele meu și lui trebuie să-i rămân credincios.

Majestatea Sa Regele Mihai face azi, poporului lui pe care l-a iubit mereu, chiar și atunci când acest popor, din neștiință sau din interese politice meschine ale vremelnicilor puterii ( ce lungă e uneori vremelnicia!), și-a nedreptățit Regele, darul prestigiului de neam și țară. Altfel, acest prestigiu se scurge, s-a scurs, prin găurile largi ale subculturii, mârlăniei și, nu la urmă de tot, trădării. Fiindcă azi suntem o țară trădată, trădată mai ales de cel care ar trebui s-o apere de insultă, să-i dea încredere în ea și s-o țină unită întru biruirea vicisitudinilor. Majestatea Sa ne face darul de a reaminti lumii că suntem, că am jucat uneori un rol în soarta Europei și lumii, că am învins momente grele din care puteam ieși frânți sau nu mai ieșeam deloc. Regele meu mă privește iar, cu prietenie și încredere, de pe peretele bisericii din sat, semn că sunt. Nu știu, la cei 90 de ani care l-au păstrat lucid și vertical, statuie vie a istoriei naționale, ce va spune azi poporului său. Nu știu dacă liota care a cărat azi România în subsolurile lumii va fi în stare să se abțină de la râgâitul caracteristic. Poate-i luminează Cel de sus o clipă și fac efortul de a se abține. Ceea ce știu e că lumea, învățată să se uite la noi ca la paria, ne privește azi cu alți ochi. Azi, măcar azi, iar darul acesta vine de la Rege.

Distribuie prietenilor

Am avut norocul, ca gazetar, să mă aflu de câteva ori în apropierea Regelui. Ultima oară la Palatul Elisabeta, când Principele Radu, educat și clădit parcă din spița regală (câte nedrepte insulte se îndreaptă spre acest bărbat de la care politicienii noștri ar avea atâtea de învățat, măcar ca discurs și ținută intelectuală) m-a așezat pe lista invitaților. Lume multă. Regele se afla între invitați – drept, mai înalt decât noi toți cu toate că unii aveau centimetri mai mulți decât Majestatea Sa. Bronzul statuii lui, modelat în cea mai grea conflagrație a veacului XX, transmite distanță și deopotrivă iubire. I-am vorbit Principesei Margareta despre portretul tatălui său din biserica de la Sângeru și mi-a promis că, găsind un răgaz, va veni în satul meu.

Altădată m-am găsit în apropierea Regelui la inaugurarea Muzeului hărții și cărții vechi, donație a familiei Adrian Năstase, rară într-o lume din ce în ce mai puțin atentă la gesturile culturale și tot mai calicită în strânsura de averi. Au fost puțini invitați, presă aproape absentă. A fost clipa care a oprit criticile mele, îndreptățite sau nu, la adresa fostului premier, care mă impresionase printr-un gest regal. Așa l-a perceput și Regele care, hartă după hartă, exponat după exponat, a parcurs cu atentă grijă bogăția documentară din muzeu. Aici, arăta Regele, și degetul lui luneca pe linii doar de el știute, se afla un depozit de carburanți, aici o pistă de aterizare. Era o veche hartă a Bucureștilor și Regele, regăsindu-și anii tinereții, o mângâia. Ceva, mult cred, din viața lui se afla desenat în acele hărți ale României uitate. Alături, Principele care-l încuviința și eu care, în gând, vasal copilăriei, suiam portretul regăsit, potrivindu-l pe peretele bisericii de acasă. Emoție înaltă a Regelui, fiindcă de aceea un rege e rege, pentru a trăi doar emoții înalte, mai puțin statuară a mea, dar n-aș înstrăina această bijuterie de suflet pentru nimic în lume. (24 octombrie 2011)

(Lucian Avramescu, din volumul „Ciorne IV”)