Dă-mi, Doamne, știu că poți, un pic de forță,
Să fac miresei tale un alcov
Vocea mi-ai luat-o, port în mâini o torță,
Nu mi le frânge, nu mă face Iov

Îndur destule, n-am greșit prin fală
Încerc să spun un da și iese nu
Încerc să merg, dar goana mi-e fatală
Mersul în rumeguș se prefăcu

Știu, pot să fiu pe sfert sau jumătate
Dar dă-mi puterea unui biet măgar
Ce-i înhâmat la cerul tău pe roate
Să-și isprăvească ce-a-nceput măcar

Și iarba, da, se face înțeleasă
Prin rouă și prin fluturii ce-o zboară
Un timp, te rog, mersul pe tălpi mi-l lasă
Și brațul să mi-l mișc din subsuoară

Am aripi încă-n cap, mai dau din ele
Dar rogu-te, nu-mi lua alba hârtie
Pe care scriu cu al meu sânge stele
Lasă-mi un timp putința de a scrie

Fac o biserică, sunt sus la turle
Ofrandă celei ce ți-a dat un fiu
Vreau s-o termin modest și fără surle
Lasă-mă Doamne, ca zidar, s-o scriu
Până în mine nu e prea târziu

(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)