Azi (între timp azi e devenit ieri!) am scris un ”editorial rimat”. E o ironie amară de la un capăt la celălalt. L-au citit mulți deja în doar două ore. Din comentarii trag concluzia că unii au înțeles parţial ironia. Se cheamă ”Covid a întors armele. A venit ziua sfântă și mortuară a libertății”.
(editorial rimat)
Fierbe, ca un cazan cu smoală, oraşul
Zorii sunt negri de furie, fiecare om scoate fum
Dar, iată, a venit un nou 23 August victorios,
Eliberarea se apropie în pas de defilare, e pe drum
Gata cu guvernele, cu carantinele, cu masca
În Piața Victoriei, încercuim în horă grătarele cu mici
Doctorii să stea să se vindece între ei ca proștii
Noi, sănătoși ca tigrii siberieni, suntem aici….
…și așa mai departe! Textul a apărut de dimineață și cine vrea îl poate citi.
Face și acest text parte din noua mea viață de cetățean al scrisului, fost cetăţean public – așa i se zice individului care scoate capul în lume – care azi nu mai poate vorbi, cu toate că însușirile celelalte, multe, puține, au rămas neatinse. Dacă totul mi se trage de la creier, pe care analizele mi l-au găsit necrăpat, microaparatele nu i-au depistat fisuri, nici gol ca un dovleac fără miez nu pare a fi, de ce scriu totuși, întrețin o corespondență, rezumată e drept, cu prieteni din țară și străinătate, colaborez cu niște ziare unde scriu de ani și ani, iar cititorii lor nu se plâng de muțenia mea, doar atunci când cotonogesc cu prăjina scrisului nasul cocoțat prea sus al câte unui politician, iar ăla se nimereşte să fie marea iubire electorală a respectivului cititor? Vezi-ți de poeziile tale? Cum îndrăznești să te iei de ciolacescu, orbanescu, vasilicuțolguțescu, băsesculescu, iahanniscescu și alții?
Confesiunile unui mut ar trebui să fie o carte tragică, fiindcă situaţia mea e tragică, povestind durerea, greu de descris, a unei neputințe care omoară jumătate din cel care am fost și cu care prietenii erau obișnuiți . Şi totuşi confesiunile nu par a fi tragice, iar eu joc tontoroiul și țurca, așa cum făceam în copilărie, pe marginea găvanelor ochilor mei care nu-și refuză lacrima.
Da, lacrimile sunt sărate și mi se preling pe buze. Eu nu am voie de la doctori să mănânc sărat de aceea mi le șterg cu mâneca pulovărului care miroase a berbecul Burebista, pe care tocmai l-am mângâiat. Are cele mai falnice coarne răsucite din univers, un cap semeț și puternic, iar alături pasc între meri Roșioara, nevasta lui cu bot maroniu și o mieluță pe care o cititoare erudită m-a sfătuit s-o botez cu un nume de eroină a dacilor, dar l-am uitat. Suna frumos. Poate mi-l mai trimite o dată.
Azi m-au sunat câțiva prieteni de la București. Răspunde soția, iar eu ascult ce-mi spun ei, și fac diverse semne din care Giorgiana ar trebui să înțeleagă ce vreau să le spun. Ionel Gherghe, om de afaceri care mi-a trimis de curând o ladă cu dezinfectanți produși de fabrica lui de săpunuri și mirodenii de agățat la parbriz, om minunat, cu o fire limpede, mă ceartă că am mers la toate somitățile, dar nu m-a văzut cel mai titrat neurolog pe care îl cunoaște și îl cunosc și eu, Constantin Popa.
L-am căutat dar n-am dat de dumnealui atunci și am renunțat.
Vin eu cu el la tine, dacă tu refuzi contactul cu aglomerația Capitalei!
Vino! Eu îmi pasc oile cuvintelor la Sângeru, silențios ca o piatră din Muzeul Pietrei.
Uneori mă bate gândul să renunț la cartea mea cu muțenia, cu toate că am scris peste două sute de pagini, o parte publicate în AMPress. La început părea o datorie de sinceritate a mea față de cititorul pe care l-am avut din tinerețe. Uneori am bătut ca tiraj poeți contemporani de mare priză la public – nu le dau numele fiindcă amândoi sunt morți și-i regret cu toate că nu ne-am avut mereu bine. Așa s-a petrecut cu cartea mea de poezie ”Bună seara, iubito”, scoasă de Editura Eminescu în două tiraje greu de imaginat azi. Ei bine, acest public care e cam de vârsta mea, o bună parte ceva mai tânăr, dar nu liceenii de azi, fiindcă ei nu mă știu, mi-ar cere explicații de ce nu mai scriu. De ce tac în legătură cu ce se petrece cu mine? Și atunci mi-am asumat riscul confesiunii, eroismul de a vorbi fără vorbe despre suferința mea.
Oamenii nu se expun vorbind despre suferința lor. Eu am făcut-o. Unii așa ziși prieteni, considerându-mă sfârșit, m-au tăiat de pe lista intereselor lor. E și acesta un motiv să am îndoieli dacă fac bine scriind despre ce mă doare, fiindcă fiecare are dreptul să-și contemple propria suferință.
Să nu mori niciodată înainte de moarte, iar tăcerea e și ea un fel de a nu mai fi. Noapte bună!
(Lucian Avramescu, fragment din cartea „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)
