• Home
  • Literatura
  • În loc de „Buni zori!”. Scrisoare către nimeni, sub viscol

În loc de „Buni zori!”. Scrisoare către nimeni, sub viscol

lucian biblioteca

Doar o pală de vânt
Şi totul poate fi năruit…
Bunica de mamă spunea asta
Şi afară nu era vijelie…

Azi zboară ce nu e durabil
Iar eu, care voiam să scriu un vers,
Privesc oja de unghii a acoperişului primăriei
Funcţionarele – acasă acum – par invulnerabile la viscol sub protecţia ojei

Doar o pală de vânt, spunea bunica,
Şi e destul ca o viaţă să se năruie

Mândria e singura absentă la pericole, inconştientă ca un fard,
Să te ferească Dumnezeu de inconştienţa măreţiei de sine…

E şi în dragoste la fel, am întrebat-o,
Iar ea mi-a spus că dragostea,
Atunci când e,
Nu rămâne niciodată fără acoperiş în viscol

Rujul primăriei e semnul efemerităţii.
E cod portocaliu,
Ţiglele ning în preajma inimii mele, ca nişte aripi rupte de păsări…

Vântul ia tot de pe magazii şi poverne,
Iar eu îi privesc dezmăţul
De femeie uşoară

Bunicul de mamă, orfan la 17 ani,
Şi-a crescut cei şase fraţi mai mici
Şi i-a dat la rostul lor
Dar reclădind casa părintească
A primit viscolul fraţilor săi care-şi doreau partea
Şi Tata Mihai a dărâmat jignit casa pe care o reclădea,
Din care a făcut şapte mormane de resturi –
Luaţi, a zis, ca-n Biblie, bucuraţi-vă de belşugul acestor surcele ale trupului meu,
Luaţi anafura şi vă îndestulaţi,
Iar el a plecat să facă o altă casă
Şi a făcut fiindcă trăia cu simţul duratei
Şi a avut mereu puterea de a reîncepe

Fraţii şi surorile lui, ca mereu,
Trăiau durata ojei de pe unghii

Aş fi vrut să scriu o poezie despre îngeri
Cum bat ei din aripi şi zboară acoperişurile dragostei
Dar nu mi-a ieşit decât
O amintire despre bunicul,
Cum şi-a dărâmat el casa părintească
Împărţind-o, ca surcele, neputincioşilor lui fraţi
Aşa mor toate, sub viscolul de o clipă,
Dragoste, amintire
(Lucian Avramescu, 10 martie 2019, Sângeru)

Parteneri