Unul dintre necunoscuții mei amici, cu iscălitură la vedere și portret virtual, scrie, dedesubtul postărilor mele, comentarii care întrec mereu fragilele însăilări de deasupra. Se numește Tania Tudorică și lucrează la Hotel Martha. Așa se recomandă prietena mea de Facebook, prietenia virtuală înlocuind azi, încet și definitiv, strângerea de mână. Ieri scriam amărât că România alimentează cu forță de muncă ieftină, prosperele economii ale țărilor vestice. În timp ce noi am cărat pe făraș industria întreagă la fier vechi, Germania nu-și îngăduie să închidă nimic, lucrând cu străini și păstrând totul teafăr.

Mulți dintre ”nemții” venetici sunt români. N-are grețuri capitalul german pentru asta. Ba mai mult, cheamă cu brațele deschise refugiați africani și arabi, de preferință cu calificări bune, eventual universitare. Ca atare Occidentul, dincolo de văicărelile că românii fură, cerșesc, iar unora le put picioarele, ceea ce este doar parțial adevărat și, oricum, nu doar noi suntem vinovați de un asemenea atentat olfactiv în univers, se cârpește în vremuri de criză cu români, cu bulgari, iar lipeala și cusătura nu se cunosc. În timp ce acolo economia scoate flăcări pe nas, pe Dâmbovița nu mai fâsâie niciun furnal, iar criza de forță de muncă ajunge până în sate unde pământurile rămân înțelenite, iar casele sunt abandonate, cu copii și bunici în ele. Iată ce comentează, cu expresivitate și forță literară, prietena Tania Tudorică:

”Dureros! Se destramă neamu’ ca o cămeșă de in și ca o iie brodată cu flori de câmp. Se destramă uitate-n podul în care nimeni nu mai urcă. Totul, dar totul ni se trage de la nemernicii cățărați pe casă vremelnic și tot timpul. Ulii la pradă!. Dureros! Fi-le-ar ghearele rupte și ciocul strivit!”

Excepțional extract de analiză politică și istorică! E ca o palincă distilată de trei ori dintr-o tonă de țuică lălăită. Felicitări Tania! Notarea ta salvează scrisul meu grăbit și neînțeles pentru unii. Așa e, neamul se destramă. Ca o cămeșă de in, zici tu sadovenian, ca o iie dintr-un tablou pictat de Grigorescu. Se deșiră ca un ciorap uzat, ar fi scris pesemne un Emil Cioran, în clipele în care, enervat, își aducea aminte că neamul său n-a fost niciodată în stare de un război de cucerire, ci numai din cele de fugit în codru. Da, ne destrămăm încet, iar copiii noștri care iau premii mondiale la olimpiadele minții, sunt arvuniți din start de câte trei universități, iar șapte companii de peste Ocean se bat să le plătească bursele pentru a rămâne definitiv la ei.

Românii, ca și sârbii, au plecat în lume cu gândul să facă bani și să se întoarcă acasă. Așa au început în sate construcții de case mari, pe model străin, din banii trimiși părinților deveniți șefi de șantier. Încet, încet, acele case au rămas cum le-au prins anii următori – unele-s pe roșu cu acoperiș, altele doar zidărie fără ferestre. Entuziaștii proprietari au început să prindă rădăcini afară. E dreptul lor. Nu-i poți învinovăți fiindcă de la străbunii noștri latini ne-a rămas zicerea ”Ubi bene, ibi patria!”

(Lucian Avramescu, 2016)