În loc de „Buni zori!”. Sunt eu oare Scriitorul?
Salutul meu matinal s-a urnit spre șapte și jumătate, așa că l-am schimbat în bună dimineața. M-am trezit la șase, dar frigul de afară m-a împins îndărăt, obligându-mă să-mi trădez zorii. Echinocțiul de toamnă, care se nimerește mâine, e – zic chinezii – zodia depresiilor. Eu sper să birui îngândurările sumbre și să primesc răcoarea dimineții ca pe un salut jovial.
Sângeru pare, cum e el împrejmuit de dealuri, un tort verde-arămiu, peste care cineva a pus glazură de lumini albastre. Ieșită de sub scena nopții, orchestra de viori și alămuri strălucitoare, dibuie note și pune în lucrare arcușuri. Hai, poete, e vremea să lucrăm!
Ieri, câteva familii din București au vizitat Muzeul Pietrei, iar Giorgiana a făcut munca benevolă de ghid. Rânduiam, într-un fel de terasă cu geamuri pe două laturi, niște manuscrise, iar oboseala celor două zile în care m-am opintit în pietre și betoane, își spune cuvântul. O doamnă, zice soția precipitată, care a urcat în fugă scările, te roagă din suflet să ieși să te vadă. O clipă măcar. Îți știe cărțile, viața, poeziile.
Mă urnesc greu în balcon. Doamna are în jur de 35 de ani, e îmbrăcată fără stridențe, cu toate că se vede dichisul vestimentar al orașului. Fac o reverență, cu mâna pe piept, și încerc să explic, scuzându-mă prin gest, că nu pot vorbi. Doamna spune: „Vă iubim, domnule Lucian Avramescu! Mi-ați făcut o uriașă bucurie și vă mulțumesc!” Vocea îi tremură și simt că această distinsă și cu fine trăsături femeie trăiește o emoție adevărată.
Mă privește de jos, dintre pietrele adunate de mine de prin satele bătute cu pasul, ca pe icoana unui înger pe care-l adoră. Ține la piept o carte a mea, ”Să strigi femeia pe numele ei de vers”, și-mi aduc aminte o poezie din tinerețe în care mă întrebam dacă poetul e cel vrednic de acea îmbrățișare, sau femeia adoarme ținând pe sâni himera unui personaj închipuit de versuri.
”Vă iubim, domnule Lucian Avramescu!”– spune din nou tânăra femeia care nu-i din vârsta cititoarelor mele obișnuite și care își arată, cu franchețe și sfială, emoția.
Merit eu asta?- mă întreb. Nu mă înșel oare? Tinerii de azi nu mă știu, iar scriitorul nu este un personaj care să le tulbure preocupările. Cartea nu a trebuit alungată din viața lor, fiindcă n-a intrat acolo niciodată.
Soțul doamnei stă cu un zâmbet amabil, la doi pași depărtare. Îi fac și lui un semn de salut. Aflu că doamna are mama din Chiojdeanca, iar tatăl, din Vălenii de Munte. Au început să-și viziteze locurile unde au trăit părinții, trecând întâi pe la ”Muzeul Poetului”.
Chiojdeanca e peste deal de Sângeru. Ultima oară am fost acolo chemat de Eugen Simion să-i țin companie la o întâlnire cu școala satului lui. De la un timp ne-am răcit, din pricini care țin de caracterul nu neapărat academic al domniei sale. În romanul meu ”Despre singurătate” e și el, dar n-a aflat-o, bolnav de o singurătate crispată, pe care nu și-a trădat-o niciodată. Adio, scriitorule de critică literară!
Pronunțarea numelui orășelului de pe Teleajen, unde mi-am ispășit frumoasele pedepse ale adolescenței, ba în gazdă, ba la internat, mă îndeamnă să spun atâtea, dar muțenia taie elanuri și mă cheamă, desculț, cu picioarele pe tărâmul rece al infirmității mele fără leac.
”Vă veți face bine, știu asta, simt asta!” – spune cititoarea mea, parcă ghicindu-mi gândurile și încercând să șteargă nevăzutele lacrimi care lunecă pe stalactitele din mine.
Și eu am trăit cândva o emoție similară, de a întâlni un scriitor pe care îl veneram. Eram, toți școlarii, în curtea Liceului ”Nicolae Iorga”, din Vălenii de Munte, instruiți meticulos cum să-l întâmpinăm, aliniați în careu, pe marele Geo Bogza. Eu tremuram de o înfrigurare explicată de detaliul că nu văzusem niciodată un scriitor viu și, în plus, de visul secret de a ajunge și eu într-o zi ca el.
Geo Bogza a pășit rar, secondat de directorul Florescu, de la poartă, unde a rămas să-l aștepte Miron Radu Paraschivescu, poetul ”Cântecelor țigănești”, iar ajuns în vecinătatea noastră s-a oprit, cum era el de lung ca o închipuire, și a zis: ”Eu vă zic vouă de șapte ori bună ziua, voi îmi răspundeți mie de șapte ori?” Da, am răspuns noi coral! Și autorul Cărții Oltului, învelit într-un mare pardesiu ponosit, a zis, îndoind un deget, ”Bună ziua!” Noi am răspuns la fel. Îndoind al doilea deget, a spus cu vocea lui catifelat nedefinită, din nou ”Bună ziua!”, și noi, ca un ecou multiplicat, am strigat din rărunchi, ”Bună ziua!”
De șapte ori, Geo Bogza a făcut la fel, după care, răsucindu-se pe călcâie, cu directorul liceului secondându-l, a mers spre poartă și dus a fost.
De multe ori am încercat să dezleg șarada acestei capcane de prietenie și să descui sensul adânc. Bogza trăia în simboluri, iar viața lui curgea imprevizibilă ca apele cântate ale Oltului.
Emoția mea de atunci nu s-a stins, iar tânăra doamnă care și-a exprimat atât de generos bucuria de a vedea scriitorul din mine aici, acasă la el, a reactivat interogații vechi și a pus adaosuri pe un cer înnorat. Petice de senin, sau vârtej de neguri?
Merit eu emoția acelei doamne venite să mă vadă? Sunt eu Scriitorul, cu S mare, pe care l-au desenat în curtea mea ochii ei?
Merită să povestesc eu azi tribulațiile unei vieți care șchioapătă de darul pierdut al vorbirii? Merită, cred că merită, dacă ai răsplata de a vedea, atât de minunat, că exiști, că ești în și pentru oameni.
Să aveți, dragi prieteni, ziua pe care v-o doriți și, dorind-o, o meritați!
(Lucian Avramescu, din volumul ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)