Ca de obicei, când dimineața se cațără pe geamurile casei, să afle, curioasă, ce fac, mă găsește scriind. Scrisul îmi dă iluzia că pot vorbi, iar găsirea apei vii a unui interlocutor imaginat, care ești tu, așezat, pentru a putea citi nu pe partea cealaltă a mesei de scris, ci lipit de mine, la distanța care nu e socială și poate fi sancționată disciplinar, devine bucuria zorilor. Fizic a dispărut depărtarea dintre noi, iar pe tine cititoareo, cititorule vă simt stând cu prietenie alături. E o căldură care vine peste frigul deznădăjduit al lipsei mele de vorbire și, pentru asta, îți rămân recunoscător.

Relaxata mea familie doarme mai mult dimineața, îi aud discreta și dubla respirație care este ca un alizeu întrerupt pe care îl reînnod cu funia suflului meu, temător să nu se oprească.
Scriu, precum vezi, și îmi bâzâie în cap un vers, ca o viespe mică:

Ieri mă rugam să vină ploaia
De-atunci ea cade în exces
Pământul și-a umplut copaia
Și fulgerele macrameuri țes

Teveul mi-a livrat aseară
Exces de imbecilitate
Cu oameni care nu-nțeleg
Că e o limită în toate

Sunt învățat să-njur politici
Nu pot rosti, înjur în gând
Dar ieri am depistat prostia
Prea groasă-n oamenii de rând

Exces de ploi, exces de boală
Exces de haos și mândrie
Dar parcă prea abundă toate
Zgârcindu-ne la omenie

Aș vrea să se termine-odată
Acest fără temei exces
De pizmă, criminală ură,
Sădind iubire mai ales

Scriu sub bruiajul rimelor care nu-mi dau pace și mă întreb cum pot învinge această infirmitate? Oamenii normali nu vorbesc ca-n Miorița, unde până și oaia, e drept, năzdrăvană, rima, ci vorbesc așezat și-și spun ca-n Moromeții dispăruți ai lui Preda, povești cu tâlc. Zic dispăruți, fiindcă țăranii nu mai sunt. Bucolicul sat a murit, iar Ilie Moromete s-a făcut țărână, ca și fiul lui. Țăranii nu se mai predau la școală, puși lângă dinozauri. Ei au devenit iluzia unei preistorii de care nu mai trebuie să ne ocupăm că pierdem timpul. Așa au ajuns copiii să nu mai știe cine au fost Decebal, Mihai Viteazu, Mihai Eminescu și Brâncuși, Pestera Ialomicioara și Sfinxul de pe Bucegi.

Aș vrea să dau tăcerii mele proprietatea de a striga, dar nu-mi iese și, ca păstorului ce urma să fie ucis de ceilalți doi, fiindcă mute, oile lui vorbeau, tac rimând cu voce tare tristeți care în lumea asta n-ar mai trebui să fie.

Buni zori, prieteni, și nu vă lăsați udați de ploile mele care îmi așază un nod în gât uneori.

(Lucian Avramescu, din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)