
În loc de „Buni zori!”. Telefonul care vestește moartea
De ce nu răspunzi, îmi întreb prietenul?
Te-am apelat constant, degetele mele au nins pe numele tău!
Credeam c-ai murit!
I-am bătut în poartă și a venit buimac.
De ce , zic?
Prietenul meu e un bătrân dascăl din sat,
Inima lui, cusută în piuneze, s-a orit de câteva ori,
Răzgândindu-se în ultima clipă.
De ce nu răspunzi? Telefonul de asta-i făcut!
Prietenului meu i-au murit telefonic soția,
Trei băieți,
Nu mai are nimic de murit în preajmă-i,
Dar încă se teme că vestea nenorocirii i-ar putea veni din neantul
Micului aparat.
Bate-mi la poartă, zice, sigur îți răspund.
Poarta amicului meu e din lemn bătrân,
Seamană cu un teasc,
Inima lui e un teasc de pe vremuri,
Strânge ritmic strugurii sângelui care umblă încă prin el,
E ca o coastă de dinozaur la Antipa,
Dar care bate cu aripi de fluture, numai dacă o strigi de aproape
(Lucian Avramescu, 20 ianuarie 2017, Sângeru)