Buni zori, vă zic din nou! Citesc comentariile inteligente ale cititorilor Jurnalului muțeniei mele, constatând – a câta oară? – că scriitorul e încă pitit în mulțime și nedescoperit. Găsesc observații uluitoare despre viață, destin, oameni și mizeria umană.
Sunt trimis cu gândul la ”Meseria de a trăi” a lui Pavese și la un eseu al lui, nu știu dacă tot din același volum, poate din ”Dialoguri cu Leuco”, în care povestește cum unul, întors de pe ceea lume, este invidiat de un amic. Ce noroc pe tine că murind, ai avut șansa să stai față în față cu geniile omenirii, zice acesta. Și înșiră niște nume din galeria ilustră a minților universale.
Te păcălești amice, răspunde cu vădită ironie fostul mort. Marile minți ale lumii nu au fost știute niciodată. Sunt altele, nu cele lăudate și suite pe soclu.
Lehamitea, cred eu (de aceea am așezat-o mai încoace în genealogie, ca strănepoată a silei), presupune o oboseală suplimentară pe care veacurile au ajutat-o să se adune și să capete profunzimi. Scriu despre lehamite și silă fiindcă m-ați îndemnat, după confesiunile de ieri, să tratez de la distanță grobianismul și să nu bag în seamă urâtul din semeni, când el există.
Lehamitea e școlită. Sila e în granița vomei. E produsă de o greață excesivă care nu mai suportă mirosul de fecale și stârv. Sila e trăită și de om și de animal. Lehamitea, numai de om.
Infirmitatea pe care o trăiești, prin amputarea unei componente umane (la mine vorbirea care s-a scufundat ca o pasăre în nămol), obligă individul la o concentrare suplimentară. Atent la vorbele mele, deveneam mai puțin exigent cu vorbele altora. O colegă de scris, mai tânără, îmi transmite că scriu mai bine acum. Când eu scriam, ca tânăr scriitor și ziarist la ”Orizont” Vâlcea, colega nu era născută, așa că nu poate face puneri în balanță. Eu, da, cu subiectivismele de rigoare, în general cu concluzii critice în ceea ce mă privește, pot fi legitim când mă iau la rost. De lăudat, cum încearcă generos colega mea, nu mă laud niciodată.
Ei bine, găsind din întâmplare cartea mea de însemnări scriitoricești de pe Valea Oltului, numită ”Transplantul de albastru”, am rămas uluit de acuratețea, aș zice savantă, a scrisului meu de atunci. Țineam sâmbăta o rubrică intitulată ”Memoria inimii”. Aveam 23 de ani și era prima mea muncă de angajat la ziar. Obosind toată săptămâna cu zeci de reportaje din fabrici, uzine și ceapeuri, îmi trăgeam sufletul scriind despre mănăstiri, olari, case memoriale, legende. Redactorul șef, Gheorghe Cârstea, îngăduia ieșirea mea, oarecum ilegală, din tipicul ziarului pe care-l făptuiam, în cernoziomul mai bogat al gazetei literare și filosofice.
Niciodată n-am scris, n-am mai scris, atât de spectaculos în metaforă și cu atâta gingășie despre subiecte care pe vremea aia nu prea erau în grila îngăduită și mă refer mai ales la bogăția de mănăstiri a Văii Oltului – Cozia, Arnota, Horezu, Dintr-un Lemn, Govora, Frăsinei, mănăstiri cu călugări și tiparnițe vechi, cu tragedii care răzbăteau din pereți, cu icoane și legende pe care le culegeam cu nesaț.
Nu, nu m-am deșteptat, bună colegă, iar dacă boala nevorbirii a făcut ceva e că m-a întristat şi distanţat de emoţia splendorii. M-a obligat să ascult, anulându-mi dreptul constituțional la replică. Am renunţat la calofilia înnăscută, în favoarea simplităţii aride cu care tratez suferinţa. În tinerețe suferința nu fusese inventată decât ca suspin erotic și dezamăgire în dragoste.
Ceea ce apare mai abrupt azi e lehamitea. Chiar și lehamitea în suferință. Nu doar la mine se petrece asta. În tăcere îți poți contempla liniștit lehamitea, măsurând-o pe înalt și curmezis.
Cam asta ar fi pentru a continua discuția pe care voi ați purtat-o înalt.
Să aveți o zi densă în bucurii, trăindu-vă cu intensitate pe voi înșivă. De azi ziua-lumină începe să se scurteze după ce ieri a fost solstițiul de vară. Buni zori!
(Lucian Avramescu, din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)
