De-atâta înnorare nu mi-am văzut inima
Nu din pricină de coaste
Motivele nu sunt că ea n-ar fi
Ci altele, mult mai vaste

E decembrie, n-am văzut soarele
Florile, chiar cele de hârtie, s-au ofilit în glastre
Cortina de camuflaj e compactă
Iar cerurile nu mai apar albastre

Aveam pe perete un cer pictat de Sabin
Tabloul l-am primit de ziua mea
Albastrul din el s-a dizolvat
Iar pictorul a apus și nu mai poate picta

Aveam ochi, ochii mei nu-și mai văd ochii
De prea multă ceață intrată în ei
Privesc lumea cu ochii mei de bronz
Lipsiți de verzile lor, cândva aprinse, scântei

Decembrie e pe cale să asasineze augustul din mine
Leul, scos din junglă, pare un miel
Circul dresorilor nu l-a ucis
Doar l-a micșorat nițel

Pun viul ce sunt lângă mortul ce va veni
Efigia lui metalică-i toată
Par mai frumos mort
Lângă fața mea care nu mai e cea adevărată
(Lucian Avramescu, 21 decembrie 2020, Sângeru)