în insomniile mele, mai lungi
ca infiniturile primăverii și toamnei și încruntărilor
puse cap la cap,
mi-am întrebat îngerul,
nevoit și el să nu doarmă că de-aia e păzitor
de ce n-au oamenii aripi,
uite așa, aripi
nu ca el, din material ceresc argintiu de alb ce e
ci ca vrăbiile să zicem,
care-s modeste și cenușii
dar zboară cu ele
din volierele cu porumbei, cărora le mănâncă grâul
până la cuiburile lor numeroase
găsite
în zidurile mele de piatră la fel de numeroase?
de ce nu au oamenii măcar aripi de
cocostârc sau de codobatură,
un apendic acolo la subsuoară
din care să dea și să se suie
nu la Dumnezeu, ca tine,
ci măcar în vârful plopului de peste drum?
zbâr și țața Leana își așază fustele grijulie
pe turla clopotniței
să nu i se vadă pulpele albe de lângă budigăi
pune o vorbă bună, îngere, știi tu unde, să ne croiască și un pic de aripi, cum ne-a făcut atâtea utile și inutile
ca foamea, de pildă sau neliniștea, organe care puteau lipsi
îngerul a râs de s-a prăpădit,
(apoi ei când râd râd,
nu se joacă de-a râsul),
râd la fel de tare cum plângem noi când ne moare mama
sau ne moare inima în piept
de dorul cuiva drag
zice: toți aveți aripi,
așa cum aveți palme de mers în mâini
și picioare de călcat apa, ca Iisus,
trecând peste Galileea ca pe o potecă,
dar ultima voastră preocupare a fost zborul,
din pricina asta aripile voastre de vultur s-au făcut mici ca de vrabie
apoi de muscă
și în final s-au atrofiat
rămânând niște smocuri de păr la subsuoară
femeile le epilează
de frică să nu se descopere că au avut aripi
iar fostele aripi ale bărbaților put a nădușeală
ați avut aripi, zise deodată încruntat îngerul, iar seriozitatea lui mi-a trecut prin șira spinării,
dar n-ați știut ce să faceți cu ele, preocupați de atâtea altele,
și a plecat să se culce
sătul de întrebările mele idioate
și așa am rămas în așteptarea crăpatului luminii
să vă zic buni zori
vouă, purtătorilor de aripi
(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)
