Gândul îmi dă târcoale de mai multă vreme, bărzăune nedefinit, venit odată cu primăvara, care strălucește o clipă, dispare și reapare preschimbată în fluture. Să organizez, la Muzeul Pietrei din Sângeru, unde eu însumi locuiesc cea mai mare parte a timpului,  săptămânal, niște zile sau niște seri de muzică, poezie, dialog, spirit și suflet? Recapitulând, în dimineața asta, cu nepoata mea Ioana Tomescu, sora lui Alexandru, violonistul, ea însăși – chiar dacă bucureșteancă – legată de sat prin vacanțele petrecute la bunici, câtă lume mi-a trecut pragul, al Muzeului și al meu, parcă aș încerca. Au fost aici somități artistice, medicale și științifice, universitari de diverse specializări, preoți și povestitori ai satelor, soldați ai pământului. Muzeul, extins cu câteva expoziții permanente de pictură și sculptură, de grafică și caricaturi, a găzduit și lansări de carte, cercuri pedagogice atunci când un profesor, consătean sau prieten, m-a rugat să-l găzduiesc și totul fără pretenții financiare. Un pahar de vin și o palincă veche se găsesc mereu în zecimea de cramă rămasă de la bunicul meu și utilizată ca atare, fiindcă în rest, terenurile moștenite, cândva purtând podoaba îmbrumată a viilor și livezilor, sunt mărăcinișuri. Cât să-mi cinstesc oaspeții am. Nu mai am puterea să reînrădăcinez plantații dar nici tentația asasină de a înstrăina ce au agonisit străbunii mei, fiindcă destui cumpărători – mai ales de afară – ne dau tărcoale. Nu, totul rămâne aici, îmbogățit de mâna și sufletul meu.

Să nu mă pierd însă în ocolișuri. Muzeul Pietrei este o donație a  mea făcută satului, județului, țării mele. Cât voi fi pe aici, nestrămutat în nori, intrarea va fi liberă, copiii și nu doar ei, se pot juca în curțile cu pietre cioplite de țărani, pot hrăni animăluțele pe care le am, păsăretul colorat și sutele de porumbei din toate rasele, fiindcă am observat că în timp ce eu le vorbesc despre Brâncuși și cioplitorii știuți și neștiuți în piatră, dați de români, ei, cei mici mai ales, lunecă spre grădina cu leagăne și volierele cu păsăret.

Serile sau zilele petrecute la Muzeul Pietrei din Sângeru se pot bucura de prezența artistului plastic Marian Avramescu, portretist de renume, care-i poate desena la umbra nucilor din curte, Alexandru Tomescu, atunci când nu-i în turnee prin țară sau prin lume, și el descendent al acestei familii, poate realiza nemuritoare clipe Paganini sau ce va vrea el, academicianul de peste deal Eugen Simion, ca înțelepții Greciei antice, ar putea povesti despre ce trist e să nu mai vorbim bine românește, marii profesori ai medicinei care-mi sunt prieteni  și vin la Sângeru – Irinel Popescu,  Ioan Lascăr, Sarafoleanu, tatăl, dar poate-l convingem și pe fiu, cardiologul  Apetrei, Daniela Bartoș – poate vor accepta să dialogheze despre o meserie grea și despre traiectul spre vârf al unei profesii. Debutanți ai meseriilor sufletești și-ar putea încerca norocul producându-se în fața unui public venit de oriunde.

Cum să-i zic acestei întâlniri (eu am organizat cenacluri în tinerețurile mele), cum s-o botez? Scriu cărți. Să mă mai înham la o trudă, fiindcă așa ceva presupune muncă, angajare sufletească? Da. Încă bate vie în mine o însuflețire energică și pot urca dealul până în vârf. O pot face singur, cum am făcut și fac muzeul? De ce scriu prietenilor mei și chiar dușmanilor mei aceste rânduri? Spre a culege un semn, o încurajare sau o descurajare, un sfat. Să pun apoi în palmele egale ale unei balanțe și să cântăresc. Poate un Mecena neștiut pentru avânturile lui generoase va da și o mână de sprijin organizării unor astfel de întâlniri, dincolo de ceea ce pot face eu.

E frumos la Sângeru. Neamurile din București care m-au vizitat azi au adus cu ele entuziasmul de a redescoperi, între  dealurile învelite cu salcâmi înfloriți, un sat pictat de Dumnezeu cu multă dragoste.