Ionuț Vulpescu, dialog cu academicianul Răzvan Theodorescu. „Cultura, în toate țările europene, este o Cenușăreasă”
Episodul șapte al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, aduce în prim plan un intelectual de seamă, istoricul Răzvan Theodorescu – vicepreședintele Academiei Române și fostul ministru al Culturii și Cultelor de la începutul anilor 2000. Răzvan Theodorescu este autorul unor lucrări importante privind Evul Mediu și istoria artei, dintre care amintim: Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Românii și Balcanicii în Civilizația sud-est europeană sau Un mileniu de artă la gurile Dunării (400-1400). Autorul tezei mentalității tranzacționale românești, despre care ne va vorbi mai detaliat în cadrul acestui dialog, Răzvan Theodorescu a ales ca în acest interviu să dezvăluie elemente biografice inedite atât din timpul mandatului de Ministru, cât și din cadrul vieții personale. Despre calitățile și defectele poporului român, despre intelectualitatea țărănească și marile victorii morale ale românilor, precum și despre înfrângerile acestora, vom afla mai multe de la academicianul Răzvan Theodorescu, într-un dialog antrenant cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu.
„Cultura, în toate țările europene, este o Cenușăreasă”
Ionuț Vulpescu – Bună ziua! Astăzi, la Avangarda, avem un invitat special și îi mulțumesc în mod deosebit pentru prezența în acest podcast. Profesor, academician, vicepreședinte al Academiei Române, fost ministru al Culturii: domnul Răzvan Theodorescu.
Răzvan Theodorescu – Am venit cu plăcere. Vă mulțumesc pentru invitație! Vreau să spun ceea ce am spus de multe ori, în succesiunea miniștrilor Culturii, Ionuț Vulpescu este numele cel mai important, după mine, desigur…
I.V. – Chiar și alfabetic! O să discutăm despre perioada dumneavoastră de la Ministerul Culturii, mai ales că ați avut șansa, ținând cont de instabilitatea cronică de la minister, de a avea un mandat întreg. Ați fost ministru al Culturii între 2000 și 2004. Haideți să începem de aici!
R.T. – Eu n-am vrut să fiu ministru. Eram senator de Iași. Am devenit ministru în momentul în care s-a pus problema să vină și Cultele. Eu eram un istoric al Evului Mediu, înainte de toate, și al artei vechi, care era bisericească. Eram un specialist al domeniului și am acceptat să devin ministru, având sprijinul lui Ion Iliescu. Să ne înțelegem, eu sunt ceea ce s-a numit „omul lui Ion Iliescu” și sunt mândru de asta.
I.V. – Și eu, și nu m-am dezis niciodată de asta.
R.T. – Ceea ce nu știam era că voi avea un prim-ministru, care era Adrian Năstase, de o calitate intelectuală remarcabilă și trebuie să spun că datorez o mare parte din succesele mandatului meu de la Cultură prim-ministrului Adrian Năstase care mi-a dat, la un moment dat, un sfert din rezerva care era la dispoziția prim-ministrului, și unei echipe de Secretari de stat de o mare bravură.
I.V. – V-ați ales secretarii de stat sau vi i-a impus partidul, cum se obișnuiește în ultima vreme?
R.T. – Da, știu că există această poveste la toate partidele și e trist acest lucru. Eu i-am ales. Într-un singur caz, la Culte, nu voiam să am un om al Bisericii, care să fie al Cultelor. Am și avut o aniversare importantă la Academie – 160 de ani de la înființarea Ministerului Cultelor, patronată de Academie, moderată de mine. Am vrut să am un teolog, un laic, și acela mi-a fost propus de Adrian Năstase. E vorba de Laurențiu Tănase. Restul au fost aleși de mine – la un moment dat erau cinci – și am mers foarte bine cu ei.
I.V. – Ați avut patru ani de mandat.
R.T. – Da, cum nu a mai avut înaintea mea decât Ion Caramitru. Pare curios, dar atunci când ai un mandat întreg, poți într-adevăr să spui că ai făcut niște lucruri. Când ai mandate ciuntite – și o știți din proprie experiență – este dificil.
I.V. – Nu îți construiești nici măcar un buget, două, cât să creionezi liniile tale de direcție, că trebuie să pleci.
R.T. – Cultura, în toate țările europene, este o Cenușăreasă, din punctul de vedere al raportului cu statul. Însă peste tot, în Occident, există fundații private care colaborează cu ministerele Culturii.
I.V. – Ați avut în acei ani vreo problemă financiară, a fost vreo situație în care premierul și ministrul de Finanțe să nu vă susțină?
R.T. – Nu. M-au susținut întotdeauna. Ultimul proiect pe care l-am avut a fost un proiect pe care l-am avut cu Luxemburgul – „Sibiu, capitală europeană”. Iar un primar bun, se numea Iohannis, care ar putea să fie din nou primar, după părerea mea, acolo era locul lui. Cu acest primar bun și cu o asociație civică, cu arhitecți, cu regizori din Sibiu, am putut să colaborez bine și să primesc de la guvern și de la ministrul de Finanțe tot sprijinul necesar, pe care l-am dat mai departe Sibiului. După mine, a venit guvernul liberal cu Tăriceanu, care a continuat această politică. Domnul Iohannis a scris o carte în care a dat poza cu mine, cu el, cu marele duce, dar care a schimbat puțin istoria. Când a devenit Președinte, mi-a spus că a scris o carte, i-am spus că am citit-o și că aș vrea să uit că am citit-o.
I.V. – De ce ne rescriem noi istoria? Istoria poate fi rescrisă?
R.T. – Desigur. Fiecare generație poate avea punctul său de vedere asupra istoriei. Nu poți să schimbi datele, faptele concrete, dar interpretările se pot schimba. Se poate spune, de pildă, guvernarea Năstase – care a fost una dintre cele mai bune pe care le-a avut România postbelică și postrevoluționară – a fost o catastrofă, pentru că Adrian Năstase a trecut prin închisoare după aceea, de pildă.
I.V. – Noi am aniversat recent, într-o sesiune comună a Parlamentului, cei 15 ani de la aderarea noastră la Uniunea Europeană. Eu am subliniat într-o declarație politică, pe de-o parte, rolul președintelui Iliescu din anii ʼ90, așa-numitul „spirit de la Snagov”, în care toate partidele și-au asumat acest obiectiv, și apoi efortul guvernului Năstase, din care ați făcut parte, de a încheia negocierile de aderare. Lucru care, tehnic vorbind, s-a încheiat la finele anului 2004.
Mentalitatea tranzacțională a românilor
R.T. – Am vorbit despre asta cu plăcere atunci când ministrul care răspundea în guvernul nostru, Vasile Pușcaș, a fost ales membru corespondent al Academiei. Și am ținut să amintesc exact rolul pe care guvernul, prim-ministrul și ministrul de resort l-au avut. Atunci s-a încercat o înnobilare totală a acestui lucru. Ei, vedeți, dle Vulpescu, amestecul rasial românesc de latinitate cu Orient! Suntem singurii latini ai Orientului și singurii orientali latini. Amestecul acesta ne-a dat, pe de-o parte, faciesul acesta occidental al individualismului exacerbat și, pe de altă parte, caracterul gregar.
Când spun „gregar” vreau să fiu politicos, pentru că altfel aș spune „elementul de turmă”. Românii sunt o turmă latină și turma își are drumurile sale în funcție de diverse lucruri care se întâmplă la dreapta sau la stânga. E de necontrolat. Eu sunt autorul unei teze care, printre altele, mi-a adus și acuze – cea despre mentalitatea tranzacțională a românilor. Am arătat ce înseamnă mentalitatea aceasta la români. Românii sunt singurii care, din cauză că au negociat cu turcii autonomia lor, care era un fel de independență, și-au păstrat dinastiile, și-au păstrat Biserica, și-au păstrat privilegiile și așa mai departe. Dar pentru asta au negociat totul. Noi și astăzi, în politică, negociem totul. Românul este deștept, cultivat, trădător, oportunist. Dar oportunismul nostru face bine. Chiar „șmecheria” noastră – iertați-mi cuvântul – dar șmecheria noastră ne-a dus la marea victorie politică care a fost Unirea Principatelor din 1859. Felul în care ne-am comportat mai târziu, la 23 august, n-a fost o mare victorie morală. A fost o admirabilă șmecherie românească, care ne-a scos o vreme din dezastre.
I.V. – Care e victoria morală a poporului român?
R.T. – Victoria morală este a celor doi eroi pe care eu îi iubesc: Nicolae Bălcescu, gânditorul utopic, și Alexandru Ioan Cuza, realizatorul pragmatic. Marea victorie morală a fost generația admirabilă și de neconfundat care a făcut Unirea și independența: Kogălniceanu, Ghica, Brătianu și ceilalți. O victorie morală a fost existența întreagă a lui Nicolae Iorga. Pentru că îl amintesc pe Iorga, trebuie să spun un lucru, care se leagă oarecum de spiritul de turmă despre care vorbeam. Națiunea română – cei care ne ascultă pot să nu fie de acord cu mine, ceea ce este bine, în virtutea spiritului de polemică – stă pe umerii a trei uriași: poetul național, istoricul național și dramaturgul național. Cum a sfârșit poetul național o știm. Se poate chiar să fi fost lovit înainte de moarte. Cum a murit istoricul național o știe toată lumea – într-o pădure din Prahova, i s-a găsit trupul acoperit de zăpadă. Dramaturgul național a plecat de scârbă la Berlin și nu s-a mai întors. Noi astăzi îi celebrăm cu fast, dar să ne gândim la cum i-au înconjurat românii pe acești mari români, omorâți sau alungați.
I.V. – De ce e atâta lipsă de recunoștință și de ce avem, mai degrabă, vocația injuriei și a calomniei?
R.T. – Acest lucru vine, după părerea mea, din frustrările pe care românii le au. Românii au frustrarea că nu sunt ca în Occident și, pe de altă parte, au frustrarea că de la o vreme luăm prea mult din Occident.
Este acest amestec care ne duce la schimbările de atitudine din ultimii 30 de ani. În ultimii 30 de ani, cei care au făcut foarte mult pentru integrarea europeană și pentru ridicarea standardelor noastre – acum o să mă iertați că fac asta, n-am ce face, dar fac politică, deși eu nu mai sunt în niciun partid, dar trebuie să o spun – sunt social-democrații, care la toate alegerile câștigă, dar nu ajung în față. Noi nu putem încă să realizăm istoricește daunele imense pe care le-au adus cele două mandate ale lui Traian Băsescu și cele două mandate ale lui Klaus Iohannis. Băsescu are meritul că spunea tot ce gândea, chiar și prostiile pe care le gândea le spunea. Domnul Iohannis are meritul că nu spune nimic. E și acesta un merit.
Calitățile și defectele poporului român
I.V. – Această teorie a mentalității tranzacționale ne-a ajutat, mai degrabă, la scara istoriei?
R.T. – Da, ne-a ajutat, incontestabil. S-a păstrat statalitatea. Noi avem două mari câștiguri în istorie: latinitatea și statalitatea. Latinitatea ne-a dat-o Dumnezeu, așezându-ne aici și trimițând aici legiunile romane. Sigur, asta nu înseamnă că epoca de dinainte, cu dacii, nu este importantă. Dar cel mai important este momentul nostru latin. Faptul că am păstrat statul, când Grecia, Serbia, Albania, Bulgaria, Ungaria pierdeau statul este foarte important. Cei care-l pierdeau, deveneau robi într-un pașalâc, iar din acest pașalâc scăpau fie revoltându-se, și de aici insurgența poloneză sau maghiară pe care eu o admir, sau plecau în băjenie și de aici nașterea acelor diaspore atât de puternice, atât de importante ale polonezilor, ale ungurilor, ale sârbilor. Românii nu au avut nevoie să fie insurgenți, pentru că s-au înțeles cu otomanii și n-au avut nevoie să plece în băjenie, decât într-o băjenie economică din Austro-Ungaria. Acest lucru le-a dat românilor o culoare cu totul specială, le-a conferit și calități și defecte.
I.V. – În tensiunea aceasta între calități și defecte, balanța unde este? Care ar fi cele mai tari calități și cele mai apăsătoare defecte?
R.T. – Inteligența, fantezia și o anumită toleranță pe care spațiul acesta a creat-o. Iar ca defecte, duplicitatea. Călinescu spunea că în fiecare român se ascunde un Vlaicu Vodă. Deci duplicitatea și trădarea. Acestea le vedem și astăzi. Dumneata ca politician dar și eu, ca vechi politician, le-am trăit din plin.
I.V. – Într-adevăr, din exterior lucrurile acestea de multe ori nu se văd. Când ești în Parlament sau în guvern, când faci politică, comunici foarte greu intimitatea acestui joc politic. De aici și o anumită ruptură cu publicul.
R.T. – La un moment dat, lucrurile sunt aproape tangibile. Îmi amintesc și acum, în 2004, Năstase pierde alegerile, partidul său câștigă alegerile, iar o minte remarcabil de ascuțită, Băsescu, găsește „formula imorală” – după cum s-a numit – și atrage un partiduleț care era aliat cu noi. Era aliat cu noi la modul în care dimineața stăteam la Senat în aceleași bănci, iar la prânz a venit vestea că noii parlamentari din acea formațiune, atrasă imoral, sunt de partea cealaltă. Și au lăsat băncile libere, băncile unde stăteam la șuetă. Iar acum ne făceam semne de departe.
I.V. – Sintagma ‘soluția imorală’ era o formulă care în gura lui Băsescu aproape că suna credibil. Era convingător autorul ei.
R.T. – Din acest punct de vedere, Băsescu a fost foarte român în ce a făcut, în felul în care a acționat.
„Theodorescu, academicianul, vrea așa ceva?”
I.V. – Am vorbit despre perioada de la minister. Dacă am analiza acei patru ani, care sunt lucrurile pe care și astăzi le-ați face, cu care vă mândriți, realizările importante ale mandatului dumneavoastră?
R.T. – Realizările importante sunt restaurările de monumente – era domeniul meu predilect, punerea în picioare a unor teatre din țară, inițierea capitalei europene, care a plecat de la mine, în momentul în care am avut ideea să îi sugerez Marelui Duce de Luxemburg, la Sibiu, să vorbească în luxemburgheză cu autoritățile care au vorbit în săsește, iar când oamenii au realizat că există niște legături între două capete ale Europei, atunci s-a hotărât capitala europeană (de care unii au profitat după aceea, până la funcția supremă). Apoi proiecte mari precum Ansamblul de la Miclăușeni, Catedrala din Iași, Teatrul Național din Iași. Eram și senator de Iași. Ce n-am făcut și îmi voi reproșa întotdeauna – am vrut, dar n-am putut – e întărirea căminelor culturale. Unii se uitau la mine și spuneau: „Theodorescu, academicianul, vrea așa ceva?” Da, voiam așa ceva, pentru că am realizat ce însemnau căminele culturale, bibliotecile sătești. Nu era dificil. La un moment dat, am plimbat niște caravane cinematografice care au avut un succes incredibil. Când am devenit senator de Iași (de ce de Iași? pentru că neamul meu venea dintr-o familie de răzeși, de țărani liberi de prin părțile Pașcaniului), când am devenit senator și ministru, românașii noștri din comuna mea de origine, din Lespezi, s-au gândit că n-ar fi rău ca biblioteca de acolo să poarte numele „Răzvan Theodorescu”. Le-am spus că nu e nevoie, dar au vrut să facă asta, au pus placa. După ce n-am mai fost ministru, au pus placa pe spatele clădirii.
I.V. – Mentalitate tranzacțională…
R.T. – Cu ocazia aceasta, mi-au trimis o listă cu toate bibliotecile sătești din județul Iași, aproape toate create în perioada 1890-1920, perioada lui Spiru Haret, Carol I. Vreau să spun că am realizat atunci de ce țăranul român al acelei epoci era citit. Era o intelectualitate sătească, cu dascălul, cu agronomul, preotul, care au dat consistență acestor biblioteci. Dar aceste biblioteci erau cercetate de țăranii care erau alfabetizați. Desigur, nu toți. Știm ce era satul românesc precomunist, era departe de a fi o veselie, dar țăranul român era instruit. Când eram președintele Radioteleviziunii Române, imediat după Revoluție, am participat la o întâlnire a tuturor șefilor de radiouri și televiziuni din Europa, și s-a vorbit despre diverse programe, grile. Iar pentru că eu țin foarte mult la un program la care eu sunt colaborator de aproape 50 de ani – „Teleenciclopedia” – am dat acest exemplu. Țin minte remarca colegului meu polonez: „Un popor care are o televiziune cu un asemenea program trebuie să fie un popor foarte instruit”. Și așa era.
I.V. – Astăzi lucrurile s-au mai degradat. Dacă ne gândim că doar 6 copii din 10 se opresc cu studiile la Evaluarea Națională și nu merg mai departe la Bacalaureat… Acestea sunt niște cifre îngrijorătoare. Într-adevăr, căminele culturale și bibliotecile sătești aveau un rol extraordinar de coagulare.
R.T. – Astăzi sunt locuri etnografice unde se fac botezuri și nunți.
I.V. – Am aniversat recent, la 24 ianuarie, Unirea Principatelor. Ne-am amintit mai mult formal despre acel moment. Dar de ce Hotelul Concordia arată cum arată acum? Nu este o întrebare retorică. Și ca acel loc sunt multe altele.
R.T. – Noi am fost un nucleu de intelectuali care am scris scrisori pentru cel puțin doi primari ai Bucureștiului, apropo de Concordia. La un moment dat, ni s-a răspuns că se va rezolva. Concordia este, pentru cine nu știe, locul în care s-a decis dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Și Sala de la Iași, iar aici îmi fac eu un reproș că nu am acționat, ca fost senator de Iași, este sala în care a fost ales prima oară și arată ca naiba. Acum s-a mai făcut câte ceva. Noi nu avem recunoștință.
I.V. – A fost și bicentenarul lui Alecsandri, la Mircești, unde e aceeași situație.
R.T. – Da, absolut. Iar casa din Bacău a lui Alecsandri e o nenorocire. Asta este deosebirea între noi și maghiari sau polonezi, nu mai spun sârbi. Ei au un sentiment patriotic puternic, profund, noi nu. Noi nu suntem patrioți. Suntem „patrihoți”, vorba cântecelului lui Alecsandri. Sunt unii bătrâni ardeleni sau bănățeni care au sentimentul patriei.
Prigoana intelectualilor: „M-au trimis la munca de jos, pentru că nu mi-am acuzat profesorii.”
I.V. – Domnule profesor, ați intrat la Facultatea de Istorie în 1955 și în 1959 ați avut un moment neplăcut pe care aș vrea să îl evocăm acum.
R.T. – Da. Am intrat într-un moment care era de destindere. Era „spiritul Genevei”, după cum s-a numit, în care cineva cu un dosar prost, cum eram eu, cu tatăl închis, cu unchi care fuseseră miniștri liberali sau prefecți liberali –vin dintr-o familie de liberali, dar eu sunt singurul social-democrat din familia mea – am intrat în facultate și în 1959, când a fost retragerea trupelor sovietice, când partidul a hotărât să strângă șurubul împotriva intelectualilor, a urmat o prigoană a intelectualilor, un proces de dare afară din universități. Profesorii mei, Nestor, Berza și Pippidi, au fost acuzați într-o ședință publică de toate nenorocirile. Eu eram șef de promoție, mi s-a cerut să vorbesc împotriva lor, am refuzat și ei m-au dat drept exemplu pe care l-au educat ei, în spiritul lor, și s-a hotărât să fiu dat afară din facultate. M-au trimis la munca de jos, pentru că nu mi-am acuzat profesorii. După care mi s-au mai adăugat și altele. Și-au adus aminte de niște seminarii în care vorbisem despre Basarabia, la un alt seminar vorbisem despre o greșeală de traducere dintr-un text al lui Marx, care fusese tradus la noi nu din germană, ci prin intermediul rusesc. Am arătat că era un termen german pe care Marx îl folosise într-un anumit fel. Bineînțeles, am fost acuzat de antimarxism. Citeam literatură geopolitică germană, Școala de la München, mi s-a spus că citesc literatură nazistă. Au fost multe capete de acuzare. Am fost dat afară, am plecat muncitor necalificat, în București, pe la Mangalia, la Constanța și povestea a durat aproape trei ani. Am fost reintegrat, în 1963 mi-am dat licența, cu întârziere, cu o fericită întârziere, pentru că în felul acesta nu mai intram în zona notelor sociale care se dădeau prin anii ʼ60. Nu știam că începe „dezghețul”, dar eu am profitat din plin de acest dezgheț. Am obiceiul să spun că știam că sunt într-o închisoare, nu vedeam zidurile închisorii, lucram într-o grădină din interiorul închisorii.
I.V. – Cum priviți acum acest episod? Povestit celor tineri, astăzi așa ceva pare ireal.
R.T. – Generația mea, cei care am trecut prin așa ceva, am aflat mai târziu că noi am plătit un tribut, de fapt, unei politici care era politica de voită independență a României. Atunci așa s-a voit, într-adevăr, la sfârșitul domniei lui Dej și începutul domniei lui Ceaușescu, din motive politice, nu de patriotism exacerbat, care însă vizau o independență față de Uniunea Sovietică. Cei care fuseseră victime ale momentului de dominație sovietică, au cunoscut o perioadă de reabilitare. Eu am fost reabilitat într-o ședință condusă de fostul ambasador al României la Stalin, ambasadorul academician Iorgu Iordan. Și la sfârșitul acesteia, în 1965, am fost întrebat: „Acum accepți să intri în Partidul Comunist?” Atunci am spus: „Da, cu cea mai mare bucurie.” După ani și ani, când am fost numit președintele Radioteleviziunii, primul interviu care mi s-a luat, am fost întrebat: „Ați fost obligat să intrați în partid?” și am spus: „Nu, am intrat din voința mea.” A fost un moment, pe care tinerii trebuie să îl înțeleagă, de mare destindere, de liberalizare a unui totalitarism care avea o față umană. Românul are nevoie de mici dictaturi, de mici autoritarisme.
Românul are nevoie de așa ceva. În totalitarismul comunist, a fost această breșă liberală a anilor 1963-1968. Deși după momentul Praga, am martori care m-au ascultat spunând: „Mi-e teamă că acum începe o dictatură.
I.V. – De fapt, a fost o iluzie, o capcană și mulți au căzut în ea. Dar de ce spuneți că românul are nevoie de mici dictaturi?
R.T. – Pentru că este spiritul de turmă. Turma are nevoie de un conducător și conducătorii bravi sunt cei iubiți, cei autoritari. Vlad Țepeș, în istoria românească, Alexandru Ioan Cuza – care a dat lovitura de stat ca să își aplice planurile sale, cu mănăstirile, cu planurile de împroprietărire și așa mai departe, Carol al II-lea, toți erau iubitori de fast, de militărie. Și, mergând pe firul timpului, ajungi la Dej, la Ceaușescu și la Băsescu. Băsescu a fost ultimul președinte autoritar. Între timp a fost intermezzo-ul Antonescu. Și nu întâmplător Băsescu îl admira pe Antonescu. Poate aduc lucrurile în derizoriu, dar au venit 1000 de soldați americani – foarte frumos – dar televiziunile nu vorbesc decât despre asta, despre uniforme, arată numai generali, militari. Românul simte că are pe cineva de care să asculte. Chiar și prim-ministrul Ciucă, e un om cumsecade, l-am cunoscut odată. Mulți români spun: „Avem un general, e bine!”
I.V. – Relația cu democrația e mai complicată.
R.T. – Românul cu democrația merge la două partide care, dacă se poate, să se și rotească, mai puțin cu alegeri.
Ion Rațiu – am fost odată într-o călătorie, eu din partea Academiei, el din partea Parlamentului, în Orient – îmi spune: „Domnule Theodorescu, eu nu înțeleg nimic din mentalitatea asta românească. În 1992, m-am dus la Turda, unde eram candidat, m-am dus pe ogor și i-am spus unei femei că voi candida acolo. «Vă alegem, domnuʼ Rațiu, vă alegem!» Dar să știți că o să fie și la Președinție. «Acolo am ales deja, l-am ales pe domnul Iliescu.»” Ea îl alesese acolo pe șeful suprem, nu se mai discuta.
„O liotă de idioți au inventat o culpă care n-a existat niciodată”
I.V. – A existat în biografia dumneavoastră o personalitate, un moment care v-a influențat în mod decisiv?
R.T. – Da, îi datorez imens profesorului meu, academicianul Emil Condurachi. Îl numesc „zâna bună a vieții mele”, care mi-a încredințat foarte de timpuriu niște sarcini academice: coraportor la un congres mondial de istorie, funcția de secretar general adjunct al Asociației Internaționale de Studii Sud-Est Europene. M-a luat cu el în toate acțiunile importante. Un om de o generozitate extraordinară și de o frumusețe interioară deosebită. A fost tatăl Zoei Petre, un distins istoric, cu care n-am fost în aceeași barcă politică, dar o persoană de mare distincție.
I.V. – Când ați devenit membru titular al Academiei Române, ați ținut un discurs de recepție despre prima modernitate a românilor. Răspunsul la acest discurs l-a făcut un alt nume mare, Virgil Cândea, care a devenit vicepreședinte al Academiei Române, un destin tragic, de care am fost și eu foarte apropiat. De ce un om cum e Virgil Cândea este astăzi uitat?
R.T. – Pentru că o liotă de idioți au inventat o culpă care n-a existat niciodată. Am verificat acest lucru. El era secretarul general al Asociației „România”, asociația care se ocupa înainte de ʼ89 de diaspora, de intelectuali, de atragerea lor către țară, nu către Ceaușescu sau către partid, ci către România. Imediat după Revoluție, eu am vrut să îl numesc director general al Radioului. Și mi s-a spus: „Nu, nu…” Mi s-a sugerat că a fost reprezentantul unei anumite instituții. Și am verificat. Nu avea nicio legătură. Cred că am reușit atunci să stau lângă el și să îl sprijin. A devenit vicepreședinte al Academiei, ceea ce pentru el a fost foarte mult. Un mare învățat, un mare spirit.
I.V. – Lucrarea lui, în multe volume, „Mărturii românești peste hotare” este de referință și nu numai.