Ionuț Vulpescu și Răzvan Bucuroiu, despre credință și Înviere

Despre credință și Înviere, despre marii predicatori ai Bisericii Ortodoxe din România, despre începuturile presei religioase și cărțile-revelații ale literaturii teologice, precum și despre un episod mai puțin cunoscut din viața lui Sorin Dumitrescu și Nicolae Steinhardt

În prima zi de Paști, la Avangarda, o discuție cu Răzvan Bucuroiu, publicist, realizator TV și director fondator al revistei Lumea credinței. De asemenea, Răzvan Bucuroiu este și unul dintre „pionierii” presei religioase în România și fondatorul editurii Anastasia, editura care a reușit să aducă în publicului românesc de după Revoluție marile titluri are literaturii ortodoxe, interzise pentru mulți ani în România comunistă. Unul dintre „ucenicii” de seamă ai talentatului Sorin Dumitrescu, invitatul de astăzi al Avangardei, cu Ionuț Vulpescu ne vorbește despre experiența inițiatică trăită alături de maestrul Sorin Dumitrescu, despre cărțile-revelație care i-au modelat calea, despre marii predicatori ai Bisericii noastre și despre „pionieratul” presei religioase. Un dialog despre credință, Biserică, despre pregătirea spirituală și arta întrebării corecte, cu teologul și fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu.
Episodul XIII al podcast-ului poate fi urmărit integral accesând link-ul: https://youtu.be/rWHDdY6rjLk

Rating și breaking-news – două fețe ale precarității culturale în spațiul media

Ionuț Vulpescu: – Bună ziua, la o nouă ediție a podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Un invitat special în această duminică, la prânz. Răzvan Bucuroiu, editor, jurnalist, realizator TV, unul dintre pionierii jurnalismului religios în România. Răzvan, mulțumesc că ai acceptat invitația mea!

Răzvan Bucuroiu: – Cu mare drag, Ionuț! Sunt încântat să trec pragul acestei producții TV, care cred că e și o producție spirituală, culturală, nu doar o producție TV simplă.

I.V. – În orice caz, eu asta îmi doresc, mai cu seamă că, fără a fi nostalgic neapărat, duc dorul unor emisiuni TV, al unor talk-show-uri culturale cu care am crescut, cu care ne-am obișnuit și cu care adolescența noastră a fost răsfățată. Dacă mă gândesc numai la „Serata muzicală” a lui Iosif Sava, mi se pare și astăzi un produs de neegalat pentru televiziunea publică.

R.B. – Desigur! Cu toții ne-am hrănit din acele momente unice în care, practic, toată crema intelectualității era adunată acolo, sub bagheta unui mare vrăjitor, pentru că, într-adevăr, Iosif Sava era un mare vrăjitor. Mai era și Corneliu Todea, dacă ții minte, avea și el o emisiune.
I.V. – „Arta ABC” se numea. Era directorul de la Teatrul „Ion Creanga”. Stelian Tănase făcea „Orient express”. Mai târziu, profesorul Nicolae Manolescu, „Profesiunea mea, cultura”, la ProTV și alți scriitori, printre care Florin Iaru și Mircea Vasilescu. Postul public, în general, își răsfăța telespectatorii și era cumva conform cu menirea pe care o are prin Constituție, aceea de instrucție și educație.

R.B. – Da, pentru că își permitea să facă aceste acte de cultură, care în altă parte nu ar fi fost posibile atât de ușor, pentru că totuși cultura nu face rating, cel puțin la noi în țară. Deși fenomenul poate fi generalizat. La TVR mai este și producția Eugeniei Vodă, care este o emisiune de înaltă ținută.

I.V. – „Profesioniștii”, da! De asemenea, emisiunea Marinei Constantinescu, „Nocturne”. Sunt totuși câteva exemple. Sunt insule care nu mai dau un arhipelag neapărat. Ai folosit un cuvânt magic în televiziune și în viețile noastre, „rating”. Oare nu e o prejudecată? Oare înainte de a cere rating, nu ar trebui să prezentăm publicului lucruri de calitate și apoi să vedem dacă avem rating sau nu?

R.B. – Da, asta e o discuție foarte complicată, care nu s-a lămurit încă, teoretic, pe deplin. Ce ar trebui să facă televiziunea publică? Rating sau acte de cultură, să informeze corect? Ce vrem de la această instituție media? După părerea mea, nu ar trebui să fie măsurat rating-ul TV, pentru că, fiind un serviciu public, este pus în slujba oamenilor și oamenii plătesc pentru asta. Așadar, știm că există profesioniști în televiziunea publică și fac exact ceea ce trebuie să facă.

I.V. – Tu când ai intrat în televiziunea publică?

R.B. – În 1998. Sunt ceva ani de atunci.

I.V. – E anul în care moare, din păcate, Iosif Sava, în vara lui 1998.

R.B. – Așa este. O foarte mare pierdere! De aceea zic că acest zeu al rating-ului cred că trebuie pus și el cu botul pe labe, pe alocuri, fiindcă rating se poate face foarte ușor în condiții de precaritate intelectuală, culturală. Trebuie să admitem această realitate.

I.V. – Crezi că o să scăpăm vreodată de breaking-news-urile despre nimic sau vor domina viețile noastre?

R.B. – Nu cred că vom scăpa, pentru că nu avem cum. S-a dovedit a fi o rețetă de oarecare succes, este ușor de accesat: Breaking-news! lumea devine atentă, chiar dacă nu vinzi nimic, nu livrezi un conținut profund sau chiar un breaking-news. Lumea încă mușcă și va mușca din această fumigenă. Este foarte păcat, pentru că infantilizăm publicul și îl superficializăm emoțional. Cred că, cel puțin în cazul televiziunii publice, este un alt tip de public, un public puțin mai în vârstă, puțin mai asumat, cu oarecare criterii și cu oarecare principii de viață. Asta arată și demograficele pe care le studiem zilnic. În rest, tot acest delir, toată această sarabandă de braking-news-uri nu cred că ajută, în primul rând, la balansul emoțional pe care trebuie să îl aibă publicul telespectator. Ni se vinde foarte ușor nimic. Un nimic împachetat, colorat și nu cred că este un lucru bun.

45 de ani de prigoană ai cărții creștine și pionierii presei religioase în România

I.V. – Ai intrat în televiziune înainte de a face presă scrisă și de a lucra într-o editură. Vorbeam împreună înainte de a începe acest dialog, când îmi aminteam un episod din anii ‘90. Eram în liceu, în clasa a XI-a, la Seminarul Teologic din Târgoviște, și fondasem prima revistă a unui liceu din județul Dâmbovița. Un exemplu care a fost urmat apoi de alte licee. Eram președintele filialei din Dâmbovița a Ligii Tineretului Ortodox, la vremea respectivă, și am condus vreo câteva ediții un festival, „Filocalia”, care avea niște replici în țară. Una din ele era în Dâmbovița. Organizam niște seri absolut extraordinare atunci. Au fost la Târgoviște Părintele Galeriu, în două rânduri, regretatul poet Ioan Alexandru, academicianul Virgil Cândea, poetul Cezar Baltag, profesorul Alexandru Duțu. Nume importante! Oameni care făceau această sinteză între cult și cultură; „oameni punte” între cult și cultură. Și am vorbit atunci cu domnul Sorin Dumitrescu. Fundația Anastasia a fost reprezentată la Târgoviște, în 1994 cred, de către tine. Câți ani aveai?

R.B. – Cred că în jur de 30.

I.V. – Eu aveam vreo 16-17. Aceea a fost prima noastră întâlnire la Club Petrol, cum îi ziceam noi, pe bulevardul Castanilor. Ai prezentat niște cărți ale Fundației.

R.B. – Da, pentru că, în acea vreme, totuși, Anastasia era vârful de lance al producției editoriale pe partea aceasta religioasă. Practic, am desțelenit un ogor. Am fost primii care au băgat plugul în brazdă și am tras brazde adânci. Pe urmă, au apărut și multe alte edituri. Foarte bine! Dar noi am fost totuși cei care am urnit această inerție. Până la urmă, era o lipsă de cunoaștere. Imaginează-ți că totuși cartea ortodoxă, cartea creștină, a fost prigonită timp de 45 de ani, ca și presa creștină. Când ne-am apucat să facem presă creștină, în 1990, în paginile României libere, eram adevărați pionieri. Nu aveam de unde să ne revendicăm ca tradiție, ca meșteșug, ca scriitură. Nu am avut părinți, pentru că timp de 45 de ani, părinții noștri nu au existat. Acest tip de presă fiind interzis de către regimul ateist. Aveam eventual bunici, dintr-o zonă interbelică, dar deja lucrurile nu mai semănau. Eram totuși într-o altă paradigmă a devenirii noastre și ca biserică, și ca eclezie, și ca o conștiință a laicatului. De aceea, a trebuit să inventăm singuri niște formule, niște tehnici, a trebuit să ne alimentăm entuziasmul care era uriaș. Ni se părea în acei ani că puteam să facem orice. Parcă Duhul Sfânt ne sufla în pânzele curajului și ai acțiunii. Au fost ani cu adevărat incredibili. Nu se mai pot replica. Pur și simplu, am asistat și noi am dat o mână de ajutor ca niște moașe editoriale sau de presă, ca această lume să se nască. Eram conștienți de ceasul acela de oroare, din 1989, de jertfa celor care s-au dus până la capăt pentru a-și obține lor și celorlalți libertatea.

În urmă cu 30 de ani se striga: „Vom muri și vom fi liberi!”. Astăzi, pare că nu mai avem ce să spunem lumii

I.V. – „Vom muri și vom fi liberi!” nu s-a strigat nicăieri în altă parte, doar la București.

R.B. – Slogan absolut mistic!

I.V. – Nerepetabil în nicio altă revoluție din acel an, 1989. Doar la București s-a strigat „Vom muri și vom fi liberi!”.

R.B. – În mod paradoxal, deși eram o populație înfometată, înfrigurată și speriată, oamenii își doreau cel mai mult libertate. Asta era totuși ce ne lipsea în mod evident, abitir. În rest, sigur că eram flămânzi, eram săraci, înfrigurați, dar cel mai mult voiam libertate.

I.V. – Crezi că 30 de ani mai târziu, accentul este pus în spațiul românesc tot pe libertate sau, mai degrabă, pe nevoi de ordin material?

R.B. – Greu de spus, pentru că s-a schimbat foarte mult structura mentală, ethos-ul acesta colectiv. Oamenii, constat din ce în ce mai mult, nu mai au principii, nu mai au idealuri mari în viață, nu mai putem forma comunități importante care să fie animate de un ideal, care să aibă ca osatură, ca țesătură, un ideal, în afară de idealul personal al devenirii fiecăruia. Idealuri comune, comunitare, nu prea mai avem. Ultimul nostru mare proiect a fost intrarea în Uniunea Europeană. După care, parcă, totul a intrat într-o zonă gelatinoasă, vâscoasă, orizontalizată.

I.V. – Integrarea în Uniunea Europeană și în NATO a fost un proiect al anilor ‘90, cumva consecința momentului revoluționar 1989, dar au trecut 20 de ani de atunci.

R.B. – Suntem fără niciun fel de căpătâi, ca națiune, care totuși este pusă într-un concert important al națiunilor europene, în acest club select din care era firesc să facem parte, în cele din urmă. Însă noi, ca structură națională, a unei țări, a unui stat, mi se pare că nu prea mai avem ce spune lumii și pentru ce ne tura energiile. Singura instituție care pot spune că are un ideal este Biserica. Este cea care, într-adevăr, de-a lungul veacurilor și până în ziua de azi, și peste veacuri, are acest ideal al rafinării morale a poporului, a conducerii lui către orizontul de dincolo și către revelația cristică, până la urmă. În rest, sunt foarte puține entități care pot să spun că mai au un proiect pe termen lung, mai au proiecte serioase, care să convingă lumea.

Exonerat de frică prin credință. Sub aripa lui Sorin Dumitrescu

I.V. – Am vorbit despre lumea creștină la România liberă, în anii ‘90, despre Fundația Anastasia, despre editura Fundația Anastasia, care era foarte prolifică și pe care ai condus-o de tânăr: aveai până în 30 de ani când ai fost redactor-șef al editurii Anastasia. Cum a fost întâlnirea cu Sorin Dumitrescu și ce rol joacă el în viața ta?

R.B. – Tulburătoare, pentru că m-a luat de mic. Eram student la Geografie pe vremea aceea și tata fusese prieten cu el. Printr-un concurs de împrejurări am ajuns – până să cadă comunismul, prin anii ‘86-’87, am ajuns la el la atelier.

I.V. – Atelierul de lângă Biserica „Sfântul Silvestru”.

R.B. – Exact. Atelierul lui era o oază în care se vorbea incredibil de liber, în care Sorin perora, ținea discursuri fulminante despre libertate, despre credință, despre cultură, dezinhibat complet și ignorând orice potențial pericol de a fi ascultat, turnat.

I.V. – Erau anii ‘80.

R.B. – Anii ‘85-‘86-‘87. Era comunismul terminal care produsese formele acelea de teroare difuză. Dar Sorin părea că este exonerat de această frică, frică pe care o resimțeam cu toții, într-un fel sau altul. Adică nu era ușor să trăiești în lumea lui Ceaușescu, era chiar un lucru complicat.

I.V. – Era cea mai dură, exceptând-o poate pe cea din Albania, cel mai dur regim comunist din estul Europei.

R.B. – Da. Și era fără orizont. Părea fără scăpare. Păream prinși în această cursă a sărăciei, a ideologiei și a terorii. Eram totuși niște oameni terorizați, haideți să ne amintim! Cel puțin cei cu tâmple argintii ca și mine, trebuie să își amintească așa cum a fost. Sorin m-a luat sub aripa lui. A început să mă hrănească cu literatură duhovnicească, iar când am primit în dar Filocalia, toate volumele, în traducerea părintelui Stăniloaie, a fost un regal. Sorin primise credința de la părintele Galeriu. Dar la părintele Galeriu a ajuns prin Nicolae Steinhardt. Pot să spun asta, pentru că este o poveste foarte frumoasă. A ieșit odată să ducă gunoiul și s-a întâlnit cu Nicolae Steinhardt, grăbit așa, era micuț de stat, vioi. „– Domnule Sorin!”, „– Domnule Steinhardt, ce faceți?”, „– Uitați dau fuga pentru că predică Părintele Galeriu.” Sorin, deși stătea în cartier și știa foarte bine Biserica „Sfântul Silvestru”, a spus: „– Bun, și ce e special în asta?” Și i-a spus: „– Veniți și vedeți!” Exact așa. Sorin s-a dus și de atunci a fost nedezlipit de Părintele Galeriu, care i-a fost și duhovnic. Așa am ajuns și eu creștin, pentru că eram o persoană care nu băgasem de seamă aceste realități. La mine în casă nu se vorbea despre credință. Părinții mei erau profesori de română, dar despre credință mai nimic. Aveam un unchi preot, dar asta nu însemna mare lucru. Sorin m-a pus pe calea asta a credinței într-un mod spectaculos, pentru că el era și un mare artist, o persoană vulcanică sub toate aspectele și având nenumărate talente. Sorin are teoria talentului secund, că un om are un talent al lui, dar mai are și alte câteva, pe care și le poate accesa oricând și poate să performeze chiar. Sorin picta foarte bine, scria foarte bine, cânta. Era chiar „multi-tasking”, cum s-ar spune acum.

I.V. – Deci s-a produs întâlnirea la finele anilor ‘80, când Părintele Galeriu vine de la Ploiești, de la Biserica „Sfântul Vasile”.

R.B. – Da. Acolo a fost paroh, după ce a făcut și pușcărie politică, asta știm foarte bine, a fost la Ploiești. După a venit, prin anii ‘70 și ceva, a venit profesor la facultate și paroh la „Sfântul Silvestru”. Părintele Galeriu era și el un spectacol.

I.V. – Unul din marii predicatori ai Bisericii noastre.

R.B. – Se spune că cel mai mare predicator al secolului XX a fost Toma Chiricuță, un mare orator. Dar eu, neprinzându-l pe Toma Chiricuță, fiind vorba despre perioada interbelică, dar văzându-l pe Părintele Galeriu, pot să spun că era un spectacol absolut.

Apostoli ai credinței

I.V. – Poți să spui, cunoscând multe nume din lumea Bisericii ortodoxe, mari duhovnici, mari predicatori, poți să spui de cine te simți mai apropiat? Care au fost oamenii care te-au influențat?

R.B. – În afară de Sorin, care a avut influența majoră, pot să spun că m-au impresionat în mod categoric Părintele Galeriu și Părintele Stăniloae. Am fost de față când s-a scris acea carte, Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae.

I.V. – Un bestseller al acelei epoci.

R.B. – Puțin spus. Și un bestseller de inimă, duhovnicesc, nu numai un record de vânzări. Apropo de asta, mai e și cartea Între Dumnezeu și neamul meu, a lui Petre Țuțea. L-am cunoscut și pe el, dar nu m-am apropiat foarte mult de el. Viața nu m-a pus într-o intimitate cu el, însă m-a impresionat. Ioan Alexandru iarăși era persoana care, pur și simplu, ardea pentru credință. Sunt câțiva oameni.

I.V. – Cursurile lui din anii ‘80, la Facultatea de Litere, sunt pentru toți cei care mergeau acolo în pod, la mansardă, memorabile. Și e unul dintre cei mai buni poeți ai unei generații extraordinare, generația ‘60 în poezie. L-am cunoscut și eu. Am avut câteva întâlniri cu el.

R.B. – Un poet imnograf. Eu l-aș pune la categoria imnografi, psalți, pe aici l-aș plasa, dacă îmi permiți. Sunt câteva conștiințe care, pur și simplu, au dus în spate Biserica în acei ani, cu o forță formidabilă. Ardeau de dorința de a comunica adevărul revelat, încât nu putea să nu se simtă ceva în tine.

Biserica lucrează cu un altfel de timp

I.V. – În ultimii ani, dacă îl întrebi pe Sorin Dumitrescu ce face spune că își vede de treabă.

R.B. – Are, Slavă Domnului, foarte multă treabă!

I.V. – Așa mi-a spus și președintele Academiei când am deschis acest podcast; am avut o discuție cu profesorul Ioan Aurel Pop. L-am întrebat dacă se va implica în spațiul public, dacă va face politică așa cum mulți acreditează această idee. Și mi-a spus că nu, că el este cercetător și că vocația lui este de profesor. Și că, în România, este bine ca fiecare să își vadă de treaba lui. Din nou această idee. Crezi că sunt foarte mulți în România care nu-și văd de treabă și fac lucruri la care nu se pricep? E o ieșire din așezarea noastră? E un tip de presiune externă care ne obligă să ne asumăm roluri la care nu ne pricepem?

R.B. – Pentru că am vorbit despre moș Petrache Țuțea, îl invoc acum cu celebra zicere: „aflatul în treabă ca metodă de lucru la români”. Ne aflăm foarte mulți dintre noi în treabă, pentru că este încă o lume neașezată, o lume dezechilibrată. Nici noi nu suntem foarte bine așezați. Pe de altă parte, dacă nu faci un efort ca să îți găsești alveola care te reprezintă, în care poți să performezi, nu poți să afli dacă locul tău este aici sau în cealaltă parte. Pentru asta, creezi un pic deranj pe lângă tine. Lumea asta s-a așezat greu și se așază foarte greu, pentru că totuși trebuie să admitem: comunismul a creat dezechilibre foarte mari. Ne-a scos dintr-o matcă în care eram așezați într-un mod firesc. Eram o țară așezată bine, în structura mentalului, în dorințele ei, în aspirațiile ei. Atât făceam și făceam bine ce făceam. Comunismul ne-a clătinat foarte mult și până se așază lucrurile din nou mai este. Pe de altă parte, nici modele nu prea mai sunt sau sunt izolate și e greu să le accesezi. E greu să găsești pe cineva acum pentru care să spui: „Iată omul!” Acesta este ceea ce îmi doresc, așa vreau să fiu, ca acest personaj pe care îl stimez. Cu alte cuvinte, nu mai avem maeștri, pentru că nu mai avem nici ucenici. Nimeni nu mai e dispus să ucenicească timp îndelungat, strângând din dinți, așteptând recompensa.

I.V. – Pentru că nu mai avem răbdare.

R.B. – Da, asta este marca identitară a vremii noastre. Totul este pe repede înainte. Trăim într-un mare fast-food.

I.V. – Într-un prezenteism.

R.B. – Da. În aceste condiții, revin și spun. Singura care trage puțin frâna de mână, în sensul bun, și ne spune: „Stați un pic pe loc, respirați puțin și priviți în jur!” este Biserica, cea care nu operează cu timpul acesta. Operează cu un timp în timp sau cu un alt timp. Este timpul divin, timpul liturgic, care te plasează mental într-un alt spațiu și într-un alt timp concret. Practic, când ești la biserică, simți că ceva în curgerea timpului, nu seamănă cu tot ceea ce este în restul vieții tale. De aceea este și un moment bun pentru introspecție, profitând de acea „capsulă a timpului”, fiecare poate să își analizeze opțiunile ceva mai bine, zic eu.

I.V. – Acum e un moment bun pentru introspecție. Suntem în postul Paștelui, în postul mare. Tu ești al doilea invitat din zona religioasă pe care îl am. Am avut o discuție cu profesorul meu de greacă, Părintele-profesor Ion Buga, din liceu, de la seminar.

R.B. – O figură mare și Părintele Ion Buga!

Infantilizarea vieții spirituale: o societate care evită să vorbească despre moarte

I.V. – Și un predicator extraordinar! Am făcut de Crăciun emisiunea cu dumnealui. Iar acest podcast o să îl difuzăm de Paște. Ai sentimentul că lumea este așezată, că este pregătită, dincolo de cifre, de statisticile care spun că românii sunt religioși, că merg la Biserică într-o proporție covârșitoare, ai sentimentul că lumea este pregătită să se întâlnească în mod real cu această mare sărbătoare?

R.B. – E o întrebare foarte grea și nu aș vrea să păcătuiesc prin generalizare. Nu știm ce-i în sufletul fiecăruia, ce-i în mintea și-n viața fiecăruia. Eu am o vorbă la care țin foarte mult: „Haideți să nu mai trăim viețile altora!” Haideți să ne trăim propriile noastre vieți, asumate, cinstit, cât putem fiecare. Mă uit la cineva care pare foarte grăbit și superficial în cele ale credinței. Nu știu însă seara ce face sau noaptea. Poate își face canonul, poate plânge cu lacrimi în fața unei icoane, nu știu ce viață are acel om. E foarte greu să spui că oamenii sunt pregătiți sau nu sunt pregătiți. În general, nimeni nu e pregătit. Dar mergem la biserică tocmai pentru a fi pregătiți. Nimeni nu este pregătit sau vrednic să primească împărtășania,, cuminecarea. Dar tocmai, cuminecarea te ajută să îți atingi obiectivul. Vorbind foarte simplu și direct, dacă nu ar fi această milă a Domnului și harul Lui, bineînțeles că nu suntem și nu am fi pregătiți. Suntem realități, entități imperfecte. Asta este foarte clar. Și suntem trași de mânecă în sus spre o realitate covârșitoare, cutremurătoare. Cine e pregătit, la modul cinstit, pentru asta? Cine poate să spună cum e acolo, cum va fi? Cine poate să spună ceva adevărat până la capăt și profund despre Hristos? Intuim, citim, ne gândim, ne imaginăm, ne închipuim, dar totuși realitatea credinței și realitatea lui Dumnezeu întrupat este un lucru cutremurător, înfricoșător. „Se sparie gândul”, vorba cronicarului. Deci cine e pregătit? Măcar oamenii sunt pe cale. Nu sunt ca în alte părți, ca în alte țări, în care povestea asta a devenit aproape periferică. Măcar noi poate că mimăm mai mult decât alții, poate că, într-adevăr, suntem pe cale și încercăm să recuperăm câte ceva sau poate că suntem în poveste, dar măcar suntem pe cale. Azimutul nostru este măcar orientat către acea direcție, ceea ce este foarte important. Ai de unde să construiești. Nu ne-am răcit inimile, așa cred eu.

I.V. – Îmi vine în minte o carte formidabilă a lui Evdokimov, Vârstele vieții spirituale. Crezi că lumea trece mai mult printr-o criză de ordin spiritual?

R.B. – Mie mi se pare că trecem printr-o superficializare, printr-o infantilizare a vieții spirituale, pentru că omul nu mai are curaj să stea cu el însuși și să se uite înăuntrul lui. Nu vezi că oamenii nu mai pot să stea o clipă liniștiți? Fiecare trebuie să scoată un device, o tabletă, un smartphone. Totul este în afară, în exterior. Dacă am începe să privim înăuntrul nostru, poate că ne-am speria. Or găsim un hău, un gol, de neacoperit sau lucruri care nu ne convin de fel. De aceea este și această industrie a divertismentului, care este toată scoasă în afara omului. De aceea spun că trebuie să fim atenți. Sunt acorduri foarte fine aici, la care trebuie să fim atenți, și când vorbim despre ele, și când le trăim noi, ca persoane, ca ființe vii. Cred că omul este puțin superficializat și s-a pierdut ceva din puterea, magnetismul primelor veacuri, când oamenii chiar ardeau pentru credința lor. Erau în stare de acte martirice. Își puneau viața chezășie. Acum, oamenii încearcă să evite suferința cât mai mult, iar o suferință abstractă, pentru Dumnezeu, pare aproape de neconceput. Evităm suferința, nu vorbim despre moarte. Asta spun, că suntem puțin infantilizați. Așa mi se pare mie, dar e posibil să greșesc.

Primul fake-news s-a născut la Ierusalim

I.V. – Înregistrăm înaintea duminicii Floriilor, când Mântuitorul intră în Ierusalim ca un Împărat, și când este primit, Osana, fiul lui David spune: „Binecuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” Aceiași oameni, câteva zile mai târziu, strigă: „Răstigniți-L!” Este firea omenească schimbătoare? Asta este marea lecție, marea semnificație, de fapt, a săptămânii mari de dinaintea Învierii?

R.B. – Este schimbătoare și predispusă către fake-news-uri. A fost un act de manipulare care a ieșit perfect, un fel de PR întors pe dos. Puternicii zilei au început să infiltreze norodul cu tot felul de zvonuri, tot felul de povești puse pe seama lui Hristos. De unde Hristos le-a vorbit direct, i-a vindecat, a înviat morții, i-a hrănit în pustie – lucruri absolut concrete, oamenii au plecat urechea la o șoaptă, la un zvon. Au fost pe stradă și li s-a spus: „Vedeți că nu e chiar proroc, nu e Fiul lui Dumnezeu, are el ceva.” Natura aceasta umană este aproape de neschimbat. Și faptul că Dumnezeu și-a trimis propriul Său Fiu, faptul că S-a întrupat, iertați-mă, „disperat” să restaureze firea omului, arată amploarea răului în care trăiam atunci. Dar arată și amploarea răului în care trăim acum. Am mai ieșit puțin la liman, dar totuși, dacă stai să te gândești, reacțiile pot fi aproape aceleași. Dacă ar veni, de exemplu, Hristos acum, dacă ne-am întâlni cu El la colțul străzii ăsteia, crezi că L-am recunoaște sau crezi că nu ne-ar conveni ceea ce vedem și ceea ce ne-ar spune? „Hai gata, lasă-ne. Avem treabă.”

I.V. – Deci fake-news-ul are o istorie cât lumea.

R.B. – Bineînțeles! Și a căzut victimă Însuși Fiul lui Dumnezeu, acestui fake news. Da, cel puțin așa văd situația. Poate greșesc, poate exagerez, deși nu cred.

Ziua în care „Dumnezeu a murit”

I.V. – Sigur că fiecare are modul lui de a se raporta la sărbătoare, la timpul acesta special din calendar, de a se apropia de Înviere. Cele mai frumoase amintiri sunt legate de Învierile din perioada copilăriei, când mergeam la biserică și dimineața plecam, și vedeam luminile acelea și cerul acela zvântat. Cerul atunci nu seamănă cu nicio altă noapte care devine dimineață. Dimineața Învierii este unică. Fiecare are Învierea lui și modul în care se raportează și trăiește această sărbătoare. Voiam să te întreb ce o să faci în zilele de Înviere și care crezi că este lecția cea mai simplă a Învierii, pentru toată lumea?

R.B. – Săptămâna Mare o să o petrec cu ajutorul lui Dumnezeu la casa noastră, așezată într-un orășel din județul Dâmbovița. Acolo merg la o biserică de sat, unde, pe fundalul cerului înstelat, se decupează silueta unui brad. Când înconjurăm biserica, în Vinerea Mare, este un spectacol emoționant, cosmic aproape. Îmi place foarte mult acolo și tot acel miros de flori, tămâie, ceară, oamenii care sunt asumați în ceea ce fac. În rest, noaptea de Înviere, din păcate sau din fericire, o voi petrece în studioul 1 al Televiziunii Române, la transmisiunea de Paște. Asta fac de vreo câțiva ani și poate că e un lucru bun, poate că nu e chiar așa de bine pentru constituția mea sufletească, dar asta trebuie să fac. Nu-mi pare rău însă, pentru că știu că, dacă pot aduce o picătură de speranță și de credință, de fapt, cred că nu este un timp pierdut. Ba din contră, cred că e un timp câștigat. Iar faptul că oamenii trebuie să aibă parte de asemenea momente, cred că e un lucru foarte bun. În rest, aceste zile care preced Sfintele Paști sunt tulburătoare. Și cea mai tulburătoare dintre ele este Sâmbătă, în Sâmbăta Mare. După ce Vineri seară l-au pus în groapă pe Hristos, lumea pare că e fără stăpân. Pare că la cârma lumii nu mai e nimeni. Dumnezeu a murit, L-am pus în pământ, L-am îngropat, I-am cântat Prohodul, I-am pus cruce și am plecat acasă. Deși știi că peste ceva vreme, duminică dimineață, preotul spune, te anunță: „Hristos a înviat!” și tu răspunzi din toată puterea: „Adevărat a înviat!”, totuși în acea zi de sâmbătă, în care nu îți găsești locul, nu știi ce e cu tine, faci mici chestii prin casă, nu e foarte clară ziua aceea. Asta e cea mai grea zi și cea mai lungă pentru mine. O zi aproape înfricoșătoare! Deși știu care este finalul. De fiecare dată însă ai acel stres duhovnicesc, eshatologic.

Transmiterea online a slujbei de Înviere fără credincioși, din 2020, anul pandemic: un măcel vizual și liturgic

I.V. – Cum ți s-a părut Învierea din 2020, aceea după startul pandemiei?

R.B. – Și atunci am fost în studioul Televiziunii Române.

I.V. – Aceea când oamenii nu au putut merge la biserică.

R.B. – Da, știu. Toate zilele au fost chinuitoare, angoasante. Urmărea fiecare pe tabletă, pe televizor, care cum puteam, priveam imagini din propria parohie, pentru că toți preoții au transmis. A fost un măcel vizual și euharistic, și liturgic. Au fost zile confuze. Nu mi-a plăcut deloc. A fost cumplit, pentru că acele slujbe de o frumusețe sfâșietoare, zdrobitoare, de o frumusețe absolută erau reduse la niște imagini meschine. Se vedea prost, se auzea prost. Totul era neclar. Nu puteai face clarul între ceea ce știi că este și ceea ce vedeai cu ochii pe acel ecran. A fost aproape o poveste schizoidă, în ceea ce mă privește. Nu am dus bine acele zile. Însă am înțeles că acela era timpul care ni s-a dat. Și dacă totuși Dumnezeu a îngăduit într-un fel sau altul asta, poate și puțin ca să ne mai înțelepțească și ca să vedem ce bogăție avem, cu care ne-am obișnuit. Suntem ca găina în boabe multe. Nu mai facem distincția între ceea ce avem la îndemână și ceea ce alții n-au.

I.V. – Și imaginile de la Vatican au fost impresionante, cu Suveranul Pontif singur în Catedrală și singur în fața Basilicii Saint Petru, adresându-se lumii. Niște imagini cu care sper să nu ne mai întâlnim. A fost absolut impresionant! Dar ca parlamentar de Dâmbovița, trebuie să spun că orașul de provincie la care faci referire și unde vei participa la slujbă în Vinerea Mare, la denia Prohodului, este Fieni. Cum ai ajuns la Fieni?

R.B. – Acolo avem o casă, moștenire de familie, de la familia soției, care are o casă acolo. Una dintre cele mai bine conservate case din perioada interbelică, de pe toată Valea Ialomiței. Este o casă minunată, făcută de un arhitect celebru, Negoescu, făcută în illo tempore, de oameni cu bani care au fost acționari la fabrica de ciment Fieni. Bunicul soției mele este unul dintre cei patru acționari care au avut acea fabrică de ciment. Ce vremuri! Acolo este locul în care ne retragem, noi familia și cu prietenii care ne vizitează.

I.V. – E o zonă foarte frumoasă din județul Dâmbovița! Una din cele mai frumoase!

R.B. – Minunată! Și oamenii sunt destul de așezați, destul de liniștiți. Tot așa, un fel de capsulă a timpului este și acolo. Îmi place foarte mult și e chiar un loc perfect pentru astfel de evadări.

Arta întrebării corecte, între două mari singurătăți: a celor care vorbesc și a celor care ascultă

I.V. – Noi facem acum ceea ce se cheamă podcast. „Podcast” este un cuvânt care a apărut în 2006. Am stat de vorbă cu marea lingvistă Florica Dimitrescu-Niculescu și mi-a spus. Dumneaei pregătește o carte despre limbajul pandemiei. „Podcast” apare în 2006, în lume. În România, iată că vine ceva mai târziu. Sunt foarte multe podcast-uri. Oamenii caută rating și aici. E obsesia asta de a avea foarte mulți vizualizatori, urmăritori și așa mai departe. Eu aș extinde un pic discuția asta și te-aș întreba ceva. Tu însuți ai făcut în timp foarte multe dialoguri, ai provocat. Îmi amintesc o carte, 21 de chipuri ale mărturisirii, o carte de acum câțiva ani. Ai intervievat foarte mulți oameni din zona eclezială și nu numai. Care crezi că e rețeta unui dialog poate nu ideal, dar care să merite atenția și efortul oamenilor? Ce ar trebui în 2022 să spună cineva, cât de autentic sau cât de interesant ar trebui să fie, pentru a suscita interesul, într-un context în care, după părerea mea, pare că traversăm două tipuri de singurătăți, a celor care vorbesc și a celor care nu ascultă?

R.B. – Mă gândesc acum la mitul lui Parsifal, când pleacă să caute Sfântul Graal, la curtea Regelui Arthur, în fine, ajunge la Regele Pescar și trebuie să pună o singură întrebare, urgentă, la obiect, punctual: „Cui îi folosește Sfântul Graal?” Nu a pus-o pentru că nu a pus-o. Avea o anumită educație din familie, mama lui îi spunea să nu vorbească când nu e cazul, și nu a pus această întrebare esențială. Dar după ani și ani, este așezat din nou în acel context, pune întrebarea corectă, urgentă, care trebuia pusă. În urma ei, ținutul înflorește, Graalul este rezolvat ca enigmă. Deci trebuie să pui întrebarea corectă. Și pentru a pune întrebarea corectă, necesară, urgentă, trebuie să fii tu însuți un om corect. Dacă ești onest cu tine însuți, pui întrebarea corectă și scoți din cel cu care stai de vorbă răspunsul corect, acela care trebuie, care este folositor. Dacă umbli cu șmecherii, cu tertipuri, cu falsuri, nu iese nimic. Umplem văzduhul de vorbe, vorba Sfinților Părinți. Dacă întrebi corect și cinstit un lucru, și vrei tu însuți să îl afli, atunci ești de folos pentru toată lumea care te urmărește. Așa cred. În ceea ce mă privește, am încercat în permanență să pun întrebarea corectă. O caut. Este ceva magic!

I.V. – Vorba Părintelui Galeriu: „N-aveți voi întrebări, câte răspunsuri am eu.” De fapt, el punea în discuție tocmai această întrebare care să provoace și care să declanșeze un orizont de adevăr și o explozie de sinceritate și de autenticitate.

R.B. – Uite că și foarte multe dintre Omiliile Sfinților Părinți sunt pe această formulă, întrebare și răspuns. Întreabă ucenicul și maestrul spune ceea ce e de spus. Această formulă, acest motor în doi timpi este foarte folositor, pentru că oameni se regăsesc de multe ori în acele întrebări. Dar trebuie să existe tactul de a le pune. Și întrebarea se pune într-un anume fel. Așa cred. Răspunsul vine în consecință sau nu vine, sau vine parțial, sau vine fals. Pentru că oamenii nu se arată, în general. Sau se arată foarte greu. Îți dau un singur exemplu, ca să mă înțelegi. Sunt acele pelerinaje la racla Sfântului Dimitrie, la Cuvioasa Parascheva de la Iași. E o coadă mare de pelerini și vine un ziarist grăbit: „– Bună ziua! Cu ce gânduri ați venit la Cuvioasa Parascheva?” Și cel care este acolo și se roagă sau citește ceva, un paraclis, sau se uită pur și simplu și nu face nimic, luat așa prin surprindere spune: „– Cu gânduri bine, de sănătate, să fie pace în lume.” Nimeni nu știe pentru ce este acolo acea persoană, numai persoana care stă la coadă știe. Deci omul acela nu se arată așa ușor. Adică „nu vom spune vrăjmașilor noștri taina noastră”, așa cum se zice și la Liturghie. Deci ca să afli, trebuie să pui întrebarea corectă și cere un anume timp. Orice întrebare se coace într-un anume timp.

Interviul cu Ioan Alexandru, o rană sufletească închisă: „am lucrat fără milă!”

I.V. – Care e dialogul la care ții cel mai mult din cele pe care le-ai făcut?

R.B. – Mi-este foarte greu să spun care este. Știu dialogul care m-a marcat cel mai tare și care mi-a provocat o rană reală, o rană sufletească pe care am închis-o acum, scriind un text după aproape 30 de ani. I-am luat un interviu lui Ioan Alexandru înainte să se îmbolnăvească, pentru România liberă. Și i l-am luat exact ca cei care vin acolo pe Dealul Patriarhiei, și întreabă: „– Cu ce gânduri ați venit?”. L-am luat repede, superficial, cu prejudecăți, ceea ce este mortal pentru un jurnalist. Bine, eram și tânăr, și neexperimentat și îmi pare foarte rău pentru acel interviu. M-a marcat. Omul s-a arătat mai mult decât am întrebat eu. Asta l-a făcut vulnerabil. Bine, era și o persoană vulcanică.

I.V. – Era expansiv.

R.B. – Da, dar s-a arătat cum nu trebuia și la final mi-a zis: „– Frate, am toată încrederea că o să faci exact ceea ce trebuie să faci.” Adică să îl perii puțin, să scot anumite lucruri care nu își aveau rostul și locul în acea expunere. Le-am lăsat. Tonul face muzica, bineînțeles. Și câteva accente au schimbat aproape complet fața interviului și a celui care a oferit interviul. Îmi pare foarte rău!

I.V. – Deci asta regreți, că nu ai ascultat ce ți-a spus Alexandru și ai fost dus de val. Ai judecat ca un ziarist cumva, ca un ziarist care era interesat mai degrabă de cititorii săi, nu de elemente poate mult spus de scandal, ci de contextul zilei, de polemic. Ai căutat asta.

R.B. – Am lucrat, cu alte cuvinte, fără milă, față de celălalt care s-a expus. S-a arătat. Era aidoma unui con de melc, pe care vrei să îl atingi și melcul se retrage. Nu am vrut să fac asta. Pur și simplu, am fost mai brutal în redactarea interviului. Am lăsat tot. Și totul acela nu era bine.

Despre întoarcerea Patriarhului, Lumea creștină și prețul corect pentru presa scrisă

I.V. – Tu ai fondat la un moment dat „Lumea credinței”, care a avut un succes și cu toate derivatele, cu suplimentele pe care le-ai tipărit în timp. Acum apare numai online sau poate fi găsită revista și la chioșc?

R.B. – Acum nu, pentru că a venit o criză de hârtie scumpă, mai scumpă decât își putea imagina oricine, iar presă ieftină în țara asta nu se vinde, și nu se vinde nicăieri în lume. Presa trebuie să aibă un preț decent. În clipa în care nu îl are, trebuie să te retragi discret, așteptând vremuri mai bune, dacă vor veni. Între timp, lucrez la un proiect online. Sper să iasă ceea ce mi-am propus.

I.V. – Mai poate fi făcută presă religioasă în felul în care se făcea în anii ‘90, mă gândesc la „Lumea creștină”, mai cu seamă?

R.B. – Nu. Acei ani sunt ireversibili sub toate aspectele. Internetul mănâncă tot în zona asta și acel internet superficial nu îmi place deloc. Atmosfera nu este deloc onestă. Acesta este cuvântul. Știu că sună rău, nu sună bine, dar nu este o atmosferă corectă. Adică foarte multe dintre acele entități online, digitale, nu cred că sunt persoane oneste în spatele lor.

I.V. – Îți amintești vreun moment pe care voi, prin ce ați făcut la Lumea creștină, l-ați influențat în lumea bisericească, prin anchete sau eseu? Avea un impact presa, trebuie să spunem. Avea un ecou România liberă, extraordinar! Era unul din cele mai citite ziare. Iar Lumea creștină era o singularitate în epocă.

R.B. – Da, absolut. Trebuie să ținem cont că pe vremea aceea erau tiraje de două milioane și jumătate pe ediție. Imens! De neconceput! Toată Biserica, cler și popor, toți citeau acele pagini, și Sfântul Sinod, și ierarhi, și stareți, în fine. Au fost câteva campanii dure, și legate de plecarea Patriarhului și întoarcerea lui. Acum, gândindu-mă cu mintea de astăzi, pot să spun că a fost bine că s-a întors. Am fost dezamăgit când am aflat că s-a întors, dar după foarte puțin timp, am înțeles că aceea era cheia unui echilibru necesar. Orice altă formulă pe care, de altfel, toți o declinaseră – nimeni nu și-a asumat acest jug al Patriarhatului, într-o vreme a tranziției. Biserica era și acuzată de colaborare cu regimul comunist. Nu era simplu deloc. Singurul sac de box, singurul călugăr, singurul om echilibrat interior era Patriarhul Teoctist. El a strâns din dinți, s-a întors în scaunul patriarhal. Nu i-a fost ușor deloc. Nu i-a fost ușor nici să plece, deși a plecat senin. Antonie Plămădeală are câteva amintiri foarte interesante despre acele momente. În rest, au fost campanii cu Episcopul Emilian Birdaș, cel care a fost depus din treaptă, de la Alba-Iulia, acuzat și el de colaborare cu regimul comunist. Pe urmă și-a găsit un loc la Caransebeș. Am scris atunci destul de dur contra lui. Mi-a părut rău, că omul suferea de o boală atunci. Nu mi-am dat seama. Nu am știut. Astea sunt dintre dezavantajele faptului de a te expune public pe o tribună mare și de a scrie cum se pricepe fiecare.

I.V. – Era atunci Grupul pentru Înnoirea Bisericii, îmi amintesc, cu oameni care erau și din zona bisericească, și din laicatul ortodox. Crezi că a avut vreun rol? Ceva din tezele acelui grup s-au dovedit a fi reale, adevărate? Există consecințe ale activității din acele luni, la începutul anilor ‘90?

R.B. – Consecințe directe, nu, adică cele care să fie urmate de anumite schimbări importante de curs. Dar important este că atunci s-a creat joncțiunea evidentă între oamenii de cultură și Înaltul Cler sau nu chiar „Înaltul”; erau și clerici, persoane speciale cum erau Bartolomeu Anania, Părintele Stăniloaie. Bun, nu erau din Înaltul Cler, dar totuși erau din clerul reprezentativ.

I.V. – Părintele Galeriu, Părintele Patriarh.

R.B. – Nu era ierarh pe vremea aceea. A fost practic prima joncțiune și prima vorbire reală, asumată și dureroasă despre soarta și viața Bisericii noastre. A fost primul loc în care s-a vorbit, s-a discutat, s-au pus în discuție aceste lucruri. Grupul era eterogen, dar nu chiar. Erau generații diferite, experiențe diferite. Erau oameni de cea mai bună valoare, de cea mai importantă rasă intelectuală: Sorin Dumitrescu, Andrei Pleșu, Teodor Baconschi, Horia Bernea, conștiințe vii care, alături de acești clerici, au putut cumva să se pună împreună, să arate că Biserica este o forță și că are o coeziune dincolo de dictatură, tiranie, pușcărie politică și tot ce se întâmpla în acei ani.

Cărțile-revelație ale secolului XX

I.V. – Care crezi că este cartea-revelație, după Revoluție, în domeniu religios? Dă-mi trei titluri.

R.B. – Pentru mine, Jurnalul fericirii. Pur și simplu, este o carte jumulită. Zboară foile din ea.

I.V. – Au fost multe ediții și ai putut să îți iei exemplare.

R.B. – Da. Pentru mine, asta este o carte esențială. Apoi, cartea lui Sorin Dumitrescu, Noi și icoana – studiul, că nu e chiar o carte. Apoi sunt toți acești ruși despre care și tu ai vorbit, de la Evdokimov, Volkov, Florenski, Berdiaev. Mi-e greu să fac un clasament. Însă mi-au trecut prin mână, la Editura Anastasia, toți acești mari ruși ai exilului. Și pot să spun că de la Teologia mistică a lui Lossky…

I.V. – Tradusă de profesorul meu de morală, părintele Vasile Răducă.

R.B. – Da, ulterior retradusă și repusă în pagină, rearanjată. Au fost cărți foarte mari. Și fiecare și-a lăsat o anumită amprentă, într-un anume timp, pe un anumit segment de public. Au fost cărți esențiale. Și se vede câtă sete de literatură creștină, bună, de calitate, era.

Responsabilitatea cutremurătoare a predicii: „naveta” dintre naos și altar

I.V. – Răzvan, după ce ai fost editor, după ce ai fondat o publicație religioasă, te-ai înscris și la Facultatea de Teologie, anul trecut. Și m-am bucurat să văd asta, mai cu seamă că pe Sfânta Ecaterina e un loc drag mie. Am stat și eu acolo 5 ani, între 1996 și 2000, apoi un an la masterat. Cum e Sfânta Ecaterina astăzi? Tu ești în anul întâi acum.

R.B. – Da, sunt „baby teolog”. Este un laborator, într-adevăr, unde se forjează aceste conștiințe ale clerului și ale unui laicat ceva mai constituit. Pentru că nu toți cei care trec prin facultate devin preoți. Este impresionantă această aventură liturgică, de partea cealaltă a iconostasului. Până acum, sigur că da, am avut experiența unui laic care primea de la altar informația sacră, comunicarea aceea și cuminecarea. Acum, făcând această navetă între naos și altar, încep să văd lucrurile altfel. Ce pot să spun însă este faptul că, în ultima vreme, probabil încurajat și de această știre că am pășit pe poarta facultății, mai mulți preoți mi-au dat să predic. Mi-au încredințat această sarcină de a predica.

I.V. – Și mergi la biserici, iar la sfârșitul Liturghiei…

R.B. – Vorbitul în public e una într-o emisiune TV, cu tine acum, interviuri pentru presa scrisă sau radio, asta e ceva distinct; dar vorbitul de pe solee, când simți în ceafă toate privirile sfinților și simți ce se întâmplă în Sfântul Altar, când înțelegi că acolo e o pulsiune harică specială, e o altfel de experiență

I.V. – De aia se zice „cu frică și cutremur”.

R.B. – Într-adevăr. Și când ești înveșmântat în straie de diacon și vezi privirile acelor oameni, simți un nod în gât și îți dai seama că toate cuvintele tale secularizate, ușurele, toate volutele tale verbale, toate acrobațiile tale acolo nu fac mare lucru. Și în clipa în care vorbești totuși despre adevărul de credință, despre Hristos, ți-e frică. Pur și simplu, ți-e frică.

Marii predicatori ai Bisericii Ortodoxe

I.V. – Care crezi că e marele predicator al Bisericii Ortodoxe din ultimele decenii?

R.B. – În mod cert, Părintele Galeriu a fost un pescar de oameni și i-a prins cu aceste cuvinte, cu acest mod de a predica. E clar Părintele Galeriu. A avut năvodul cel mai plin. Sunt martor la această pescuire miraculoasă. Și prindea de la academicieni, la tâmplari sau instalatorii. Avea un năvod cu ochiurile foarte fine, adică nu scăpa mult pește pe acolo. A fost un pescar de oameni. L-am ascultat predicând de mai multe ori pe Părintele Cleopa, în Prisaca lui acolo, unde hăulea pe toate acele văi ale sihăstriei. Am ascultat mulți predicatori, printre care Părintele Ivan de la Recea, cu un cuvânt apăsat, metalic. Este singurul care a ieșit din pușcărie așa cum a intrat. Nu l-a schimbat cu nimic. Pur și simplu, a intrat într-un fel și a ieșit exact la fel, intact. Bartolomeu Anania, mare predicator! Dar și Antonie Plămădeală, să ne amintim de el! Niște predici minunate, foarte profunde!

I.V. – Teologice! Ar merita predicile Părintelui Galeriu să fie publicate. Au apărut o parte din ele. Dar cred că o antologie cu predicile ar fi bună.

R.B. – Am editat și noi la Lumea credinței, la 10 ani de la trecerea la cele sfinte, 10 predici ale Părintelui Galeriu. Dar Părintele Galeriu, bun! Când citești predica e una, când îl vedeai, când erai în preajma lui, acel body language, toată acea coregrafie, dacă pot să spun așa, reprezenta ceva unic! Irepetabil!

I.V. – Și Părintele Galeriu mai avea o calitate pe care o au puțini venind dinspre lumea Bisericii – aceea de a se adapta publicului. Era o prezență strălucită și în platourile de televiziune! Era absolut fermecător, și la amvon, și în studiourile TV! El a înțeles extraordinar rolul Bisericii de a fi prezentă în societate și de a avea răspunsuri pentru lumea de astăzi. A făcut-o cum puțini au reușit. Deși vorbea mult, avea ceva. Avea un instinct monologal. Cu toate acestea, era foarte atent și înregistra foarte fin reacțiile interlocutorilor.

R.B. – Pot să spun cum era? Fii atent! Predicile lui durau cel puțin o oră. Trebuia să fii liniștit, cu pantofi comozi, haine potrivite, pentru că dura cel puțin o oră predica. Părintele vorbea, vorbea, vorbea. Părea că vorbește așa, firesc. La un moment dat, ca pe un prompter, îi venea o idee. Vedea un gând. Momentul era magic! Asta este! Din acel moment, exploda pur și simplu, când îi venea acel gând „scris pe prompter”. Scria îngerul. Știa el, eu nu știu. Dar era fabulos! Și era, pur și simplu, magnetic! Nu îți venea nici să pleci, nici să lași capul în pământ, pur și simplu, trebuia să te uiți doar la mâinile lui, la toată atitudinea, barba tot. Ardea.

Mai mult curaj și mai mult firesc întru Hristos

I.V. – Se simte astăzi când mergi la capelă, la Sfânta Ecaterina, sau pe culoarele Facultății care poartă numele Patriarhului Iustinian Marina, se simte o atmosferă spirituală, așa cum ar trebui la Facultatea de Teologie? Este o emulație în anii aceștia, 2021-2022, așa cum ar trebui să fie? Am pus întrebarea corectă?

R.B. – Da. Ca să fiu foarte sincer, spun așa: se predă bine, pe alocuri foarte bine. Informație este multă, este corectă, exact ceea ce trebuie – câteodată prea multă. Nu văd însă – bine, sunt totuși la început – acel duh, care face diferența între un act pedagogic care are în spate un fundal sacru și un act pedagogic obișnuit. Nu văd nu viața duhovnicească, nu văd adierea revelației, adierea unei bucurii speciale, în anumite cazuri. Studentul trebuie să învețe odată că i se pune în față materia, dar trebuie să învețe și prin admirație. Trebuie să admire și să își soarbă din priviri maestrul. Iar maestrul, la rândul lui, trebuie să ofere ceea ce nu oferă ceilalți, pachetul acesta complet. În cazul nostru, fiind teologi, trebuie să fie un pachet foarte bogat. Profesorii sunt foarte buni, sunt inimoși, sunt harnici. Pe alocuri, cred că ar mai trebui ceva… puțină nebunie întru Hristos, puțin curaj, puțin out of the box, adică să mai ieșim din acea cutie în care suntem bine, e în regulă.

I.V. – Pentru a parafraza titlul unei cărți pe care ai scris-o tu, La porțile Duhului, să fie mai mult prezentă lumea la porțile Duhului.

R.B. – Adică mai mult curaj, mai mult firesc. Sunt niște coduri acolo, care e foarte bine că sunt. Dar poate că ar trebui mai mult firesc întru Hristos.

I.V. – Absența curajului cred că e o trăsătură generală a societății noastre. Răzvan, îți mulțumesc mult pentru această discuție! Și aș vrea, în final, pentru cei care ne urmăresc, un gând, o urare, un îndemn pentru acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?

R.B. – Un om care este ariergarda presei creștine, ce poate să spună despre avangardă? Ideea este că, dacă faci acest lucru, fă-l cum se cuvine și așa cum a mers discuția noastră, pare-se că este un lucru extrem de corect și de plăcut și ție, și celui care stă pe acest scaun. Nu mă îndoiesc că și cei care ne privesc au același sentiment. În rest, e nevoie în spațiul acesta amestecat și confuz de voci limpezi. Trebuie voci limpezi, conștiințe limpezi care spun câteva lucruri, dar importante. Bruiajul este imens. Zgomotul de fond este uriaș. Cred că trebuie să dăm acele lucruri care într-adevăr contează. Iar tu sunt sigur că ai acest instrumentar de fond foarte bun.

I.V. – Deci e nevoie de limpezime.

R.B. – Eu așa zic.

I.V. – Mulțumesc mult, Răzvan!

R.B. – Mulțumesc și eu foarte mult, Ionuț Vulpescu!