A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Iordănescu, în filmul Adormirea Maicii Domnului

88

Antrenorul echipei naționale de fotbal nu este antrenor. El preia jucători antrenați de voința lor de a fi mari jucători, antrenați de oamenii cluburilor care fac această meserie. El nu-i poate ANTRENA în sensul real al antrenamentelor în cantonamentele scurte sau în meciurile de pregătire. Iar dacă o face, o face vag. Se pot exersa scheme tactice, lovituri de pedeapsă să vezi care trage mai bine și care trage în tribună de trei ori la rând. Ce face el e să aleagă din ciorba din ce în ce mai săracă a fotbalului românesc, bucățile – dacă sunt -mai promițătoare. De aceea se cheamă SELECȚIONER al echipei naționale și nu antrenor al echipei naționale.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Anghel Iordănescu, un cetățean cu temperament de duhovnic sau de mediator în justiție, fost fotbalist, e tot ce s-a nimerit mai nepotrivit pentru ce avea nevoie aluatul fotbalistic al românilor la EURO 2016. Iordănescu poate juca rolul principal în Adormirea Maicii Domnului, e calm ca o babă împăcată cu cele veșnice, pare liniștit și când țipă. Era un banc cu soldații italieni în tranșee și, pe buza gropii se suie un gradat cu voce joasă și anunță moale atacul -Avanti ragazzi! Che bella voce! – se aude răspunsul unuia, dormind pe pușcă. Soldații sforăie în tranșee și se întorc pe partea cealaltă.
Iordănescu trebuia să insufle vigoare și ambiție. De unde? Ambele au fost absente din psihologia de grup a nefericiților noștri care au jucat table la hotel lângă o bere, iar unii, ca mai mereu, au scăpat în oraș unde e de presupus ce au făcut. Așa circulă vorba că se petrece mereu în cantonamentele fotbaliștilor români. De ce-ar fi fost altfel acum? Că unul, de frica adversarilor, a simțit nevoia să fumeze în vestiar, e fleac. Francezii, elvețienii, iar albanezii mai mult decât toți, au venit să mănânce cu fulgi adversarul, să scoată flăcări pe nas și așa a fost. Ai noștri au jucat ca la antrenament. Pase lejere la mijlocul terenului, șuturi de la distanță spre poarta care se afla mai mereu sus de tot în tribune, cârcei în inspirație și în țurloaie.
Am petrecut acum niște ani o vacanță pe plaja din Barcelona. Se antrena acolo una din echipele de juniori ai Clubului Bacelonei. Îi găseam alergând prin nisip la 6 dimineața, după prânz erau tot acolo, seara noi plecam iar ei se antrenau continuu. Din cei vreo douăzeci, dacă ajungea UNUL în echipa mare a Barcelonei. Stăteam încordat privind cum alergau și alergau și alergau prin apa până la genunchi, cu antrenorul care fluiera ritmul de pe țărm, alergând paralel și era o muncă a picioarelor și a a corpului înspăimântătoare. Am încercat să alerg și eu prin apă 100 de metri, cu apa până la genunchi și am scos limba. Acela se chema antrenament fizic, pe care ai noștri l-au arătat ca fiind cu totul absent în repriza secundă cu Elveția, când toți se cereau la dormitor și în multe din fazele triste ale acestei prezențe în compeția europeană.
Se face asta la cluburile noastre cu patroni și antrenori judecați pentru corupție, cu o federație de sanzi și mitici? Firește că asta nu era treaba lui Iordănescu. Treaba lui era să insufle trupei, că e cică general (Dumnezeule, cum am demonetizat, făcând-o poreclă, această calitate a vârfurilor oștirii!) forță, ambiție, credință în culorile patriei, dăruire până la moarte, eroism, fiindcă România, țara lor, era acolo cu viața și necazurile ei și măcar într-o astfel de competiție putea fi răzbunată. Nu mai avem combinate și fabrici, n-avem flotă și autostrăzi, cumpărăm praz din Egipt și, în general, nu mai avem nimic. Mai aveam un pic de sport – gimnastică, fotbal. Iordănescu pupă niște cruci de la sân, pe care le scoate pe șest, se roagă pentru el nu pentru alții, mormăie obosit niște indicații. Ce indicații când nici el nu se aude pe el când vorbește?
Echipa a jucat cu 11 oameni infirmi. Aveau picioarele cu bocanci la ei, aveau trupuri tinere și în general bine articulate. Erau infirmi de entuziasm, de ambiția de a roade pietre pentru a se sui în vârf. Celelalte, infirmitatea de inspirație și altele nu se pun, fiindcă decurg din prima mare infirmitate. Cine le-a confiscat elanul, dacă l-au avut vreodată, în lumea noastră sportivă dominată copios de hahalere, ca și politica? Moșmonditul ăsta de selecționer, mai bătrân decăt bătrânețea lui, aton în musculatura elanului? S-a văzut ce-a ieșit. Băieții, mă rog, fotbaliștii, îl alintă ”nea Puiu”, formulă care indică o prietenie de jucători de miuță care, după ce transpiră nițel, pleacă împreună la o bere. Generalul Puiu s-a arătat un pui de gostat, obosit – se vrea în concediu, nu dat afară! – de suficiența-i râncedă. Dacă a transmis ceva jucătorilor, apoi a transmis exact starea sa de pensionar al fotbalului, incapabil de vreo însuflețire. Antrenarea jucătorilor la cluburi? Aici e marea boală și cancerul osos al fotbalului românesc de azi. Nea Sandu, nea Mitică și urmașii lor, patroni ca ăl de la Ploiești aflat în pușcărie sau ca limbutul Jiji, făcătorul de biserici, nu vor scoate niciodată mari jucători, ci mari barbugii, ca altă mare hahaleră autoproclamată selecționer, excelând în jocul cu zarurile. De ce ne-au părut blegi și nefericiți ai noștri? De ce am jucat, 90 la sută din timp ca niște căzuți din Lună? Păi de-aia! (Lucian Avramescu)

loading...
Citește și

Comentariile sunt închise trackbacks dar pingback-urile sunt posibile.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More