Istoria clipei s-a aşezat, astăzi, pentru profesorul şi scriitorul Alexandru Brad, în liturghia eternităţii

 

Clopotele au bătut, astăzi, 2 martie 2019, în sâmbăta sfântă a Moşilor de Iarnă, la Pănade, în Alba, într-un vechi sat de pe malul Târnavei, a pomenire şi a rugă pentru „adormiţii de-a pururi”, în rândul cărora şi-a aflat locul veşniciei, la hotar de primăvară, şi cunoscutul scriitor Alexandru Brad, profesor pentru zeci de jurnalişti care au semnat şi continuă să semneze în presa ultimelor trei-patru decenii. Cândva, scrisese într-o poezie :” E în Ardeal un sat cu pomi bătrâni,/ în care-s treji ai mei, ca o pădure,/ rărită an de an în legea ei,/ de aprigă nemernica secure,/ La el mă-ntorc, atât cât îmi stă -n putere/ cu aceeaşi caldă bucurie,/ ca la un ţărm în care bate unda/ de sânge bătrânesc şi apă vie./” De necuprins în cuvinte: „Recviem pentru bunici” a cântat astăzi la propria-i plecare !
Iar dangătul argintat al clopotelor a atins şi amintirea multor dintre aceia care, ca şi mine, au devenit „cronicari ai istoriei de-o clipă”, fiindcă în arhiva devenirii lor, a apropierii de cuvinte şi de linia întâi a realităţii, au existat vocaţia şi harul unui profesor ca Alexandru Brad.brad singur 2

Tulburarea veştii că, pentru distinsul nostru dascăl, istoria clipei a devenit… eternitate, dată mie, târziu în seară, de o colegă întru bucuria de a fi avut un asemenea mentor, se mai stinge doar la gândul că astfel de profesori, întâi şi întâi de toate oameni, nu mor niciodată…
Dacă nu m-aş teme că, scriindu-le cu majuscule, le-aş da cuvintelor „om” şi „profesor” un fel de rostire strigată, exact aşa le-aş caligrafia fiecare literă, ca şi pe cele ale numelui său, pe potriva măreţiei omenescului, a nobleţii, a duioşiei, a dăruirii, a modestiei, a căldurii, a unei înţelepţiri niciodată ostentative, ci a unui nemărginit firesc, fără de altă distanţă decât cea îngăduită de „cei şapte ani de acasă”, a harului profesoral împărţite egal studenţilor săi, nu numai cât i-a avut, în băncile şi amfiteatrul Facultăţii de Jurnalistică Bucureşti, sub priviri, ci şi după aceea, până la întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea plănuită să aibă loc, nu peste mult timp, cu clasa căreia i-a fost mai mult decât un „diriginte”.  Însă grăbirea destinului i-a aşezat stingerea din viaţă în quadraţii unei îndoliate ştiri. Peste care curg, cernite, acorduri de recviem…
Rămân între studenţii care, chiar dacă nu îşi amintesc fiecare lecţie, fiecare întâlnire cu profesorul Alexandru Brad, ba chiar au uitat aproape totul şi nu l-au mai întâlnit aproape niciodată după ce cursurile s-au încheiat, cataloagele s-au închis, iar viaţa şi realitatea au început să curgă şi să scrie întâi ele „paginile întâi”, păstrează atât de vie această legătură în felul în care au înţeles să fie ceea ce au învăţat şi de la domnia sa să fie, într-o profesie aleasă şi asumată, inclusiv cu povara vremurilor care nu au lăsat-o, din nefericire, în afara lor.
Trecute dincolo de regulile şi de deontologia acestei profesii – de respectat necondiţionat, aşa cum am învăţat eu de la profesorul meu – şi duse până la nescrisul fel- ca să aleg un singur exemplu- în care dai bineţe interlocutorului din faţa ta, nemăsurând, nejudecând, necondamnând, depărtându-te de prejudecăţi, chiar şi când ai avea cel puţin un motiv să faci toate acestea. A, şi să nu uit ! Având mereu la tine cel puţin un pix de rezervă, ca să nu treacă pe lângă jurnalistul care eşti realitatea, adevărul, evenimentul când tocmai cauţi ceva de scris. Azi recunosc: de câte ori nu mi s-a părut plictisitoare repetarea acestei minime obligaţii auzite acolo, în banca studenţiei, şi de câte ori nu m-am convins apoi , în toţi anii aceştia de profesie, cât de adevărată şi de importantă este !brad cu studenţii 1

Distribuie prietenilor

( În foto: Profesorul Alexandru Brad – pe rândul doi, în mijloc-  împreună cu  grupa sa, la întâlnirea de anul trecut, desfăşurată la Călăraşi )

Aflu de la aceeaşi colegă de la care am primit vestea că profesorul nostru s-a întors astăzi acasă, în satul pe care l-a iubit atât de mult, că ne-a „urmărit”, la rându-i, de departe, după ce nu i-am mai fost studenţi, bucurându-se de ce şi cât am izbândit fiecare! Că la cei 81 de ani ai săi aştepta revederi, reîntâlniri…Că încă un volum de poezie era pregătit să vadă lumina tiparului, sub semnătura sa, a poetului membru al Uniunii Scriitorilor, răsplătit cu Meritul Cultural în grad de Cavaler. ( Şi le sunt recunoscătoare colegilor mei mai mari- despre care nu o dată mi-a vorbit cu apreciere- că au decis să tipărească volumul lăsat în manuscris!). Că îl durea adânc, ca o rană deschisă, soarta satului românesc, mărturie rămânând şi multele pagini ale revistei Agricultura, pe care a condus-o începând din 1993. Şi la fel cea a culturii româneşti, împărtăşind durerile acestea cu fratele său, diplomatul şi scriitorul Ion Brad, la rându-i stins din viaţă foarte de curând.
…Dar la Pănade, în Ardealul pe care l-a iubit şi l-a venerat sub lumina fiecărei respiraţii, au bătut astăzi clopotele pentru profesorul, scriitorul , omul Alexandru Brad, istoria clipei ştergând titlul versurilor sale „Se poate „ spre a corecta apoi şi a rescrie, cu litere bolduite, nu în cerneală tipografică, ci pe pergamente sufleteşti ,” S-a împlinit!” :” S-ar putea să mă chemi când e ceasul mai drept/ când la vremea poruncii nu mai fi-vom pereche/ când din ora aceea ar mai fi de trecut/ ca o apă stătută doar un pas, o părere/ s-ar putea ca bezmetic, muribundul minut să m-abată la ţărmul înnecat de durere…/
Citesc ştirea, dar vreau să-mi păstrez încredinţarea că sunt profesori care nu mor niciodată…

Luiza Rădulescu Pintilie
Redactor coordonator al ziarului Prahova