Câte iluzii îngurgităm zilnic

Iluzia că viața e nesfârșită

Iluzia că popoul tău nu va îmbătrâni

Iar inima mea va scoate dogoare mereu, ca o plită

Iluzia că din fotografie

Aceea, ți-o amintești, în care eram  doi

Vor coborî copacii, iar făptura lor vie

Va dansa, în ritm tango, pentru noi

Iluzia că prietenul de vis-a-vis mă iubește

Cu soliditatea cu care se țin pereții unui castel

Dar nici eu, cinstit cuvântând,

Nu cred că mai fac parte din aceeași zidărie cu el

Vezi tu, lumea asta abia de mai stă pe picioare

Salcâmii s-au predat ultimei vijelii

Doar iluzia că nimeni, niciodată nu moare

Ne ține vii

Iubito, ți-am zis, ție care filosofezi întruna

Ție care plimbi catifeaua degetelor pe trupul meu

Cum te-ai simți în ziua în care ți-aș spune

Că eu, Lucian Avramescu, nu sunt eu?

Glumesc desigur, copacii au rămas în fotografie

Memoria ține mai mult decât poza în doi

Trăim o vară năucă, splendidă și ademenitoare

Care ne spune că noi avem încă șansa de a fi noi

19.06.2019 – București