• Home
  • Literatura
  • Lucian Avramescu: Arma cuvintelor mele nerostite trage încă la distanță

Lucian Avramescu: Arma cuvintelor mele nerostite trage încă la distanță

lucian 2 1

Furnizorii zăpezii au rătăcit drumul
În Sahara curții mele a mai rămas, pe fund, lacrima fântânilor.
Eu, fără cuvinte, strig ploaia
Prieten cu soarele fiind de o viață, doar soarele mă aude
Și în săgețile lui creasta cocoșilor se face mai roșie.

Eu, ce fac eu? Înalt încă, măsor în tăcere
Viața cu pași mari
Cuvintele îmi umblă ca niște buburuze prin cap
E primăvară în iarna asta, le zic,
Ieșiți pe urdinișul vorbei, ca albinele,
Strigă vorbă a mea pe numele lui mielul
Strigă vorbă a mea primul ied fătat de capra fără coarne
Și pietrele, mai ales,
Strigă pietrele carora li s-a făcut dor de alintul meu
Nimeni ca mine n-a mângâiat mai drăgăstos pietrele.
De ce le taci vorbă a mea?

Furnizorii zăpezii nu mai au termene de livrare
Nici vocea mea nu mai livrează cuvinte întregi
Cuvântule pe jumătate
Cântă în grădină jumătăți de cântec, trezește greierii surâsului,
Verbule pe sfert, aleargă stafiile albe ale zorilor,
Fiindcă noaptea pândește din spate,
Adjectivule care puneai flori pe rochia iubitei mele
Scoate-ți culorile vii la vederea auzului,
Aude-te auzule
Așa cum văzul vede cu irișii lui verzi.

Arma cuvintelor mele  nerostite trage încă la distanță,
Fără ochelari nimeresc
În inima frazei care n-a murit,

N-a murit, agonizează doar, pe buzele mele,

Și e vie, tânără, pe buzele gândurilor.
2 februarie 2020, Sângeru

Parteneri