Lucian Avramescu: Blow Up. Ziaristule, mărește realitatea s-o vezi de aproape!

 

Eram încă tânăr jurnalist, practicant asiduu al meseriei cu pixul, ”argat al opiniei publice”. Mă găseam singur în Dacia mea, mă rog, nu chiar singur că eram mereu cu gândurile mele, pe o străduță care dădea spre Povernei, în București. În fața mea, la două mașini, Dacii și ele fiindcă pe vremea aceea se purtau doar scurtele automobile autohtone, o femeie nădușea să întoarcă mașina blocându-ne bune minute pe noi ceilalți, adică doi, în trafic. Era evident că nefericita nu se pricepea să facă o manevră elementară, ceea ce pe mine mă amuza, în schimb șoferul din fața mea claxona paroxistic și urla ieșit din minți cu capul scos pe geam.

Apoi s-a petrecut o scenă cumplită. Șoferul furios a sărit din mașina lui, a apucat de păr șoferița pe care a aruncat-o în stradă. Cu mișcări rapide i-a tras mașina pe trotuar și a țâșnit ca la raliu cu mașina lui, devenită motocicletă pe două roți.

I-am notat numărul mașinii și am ajutat femeia să-și recapete echilibrul sufletesc, fiindcă în rest nu părea deteriorată esențial. Într-o imagine care s-a mărit în mine cu timpul stăruia în dreapta șoferului o femeie care ținea ceva în brațe.

Nu m-am lăsat până nu am aflat a cui e mașina și cine este nemernicul care coborâse brutalitatea în șosea, la o greșeală secundară în viața unei șoferițe care putea fi iertată doar cu o înjurătură.

Și aici a început în mine filmul faimos al lui Antonionii, Blow Up, și s-a sfârșit un reportaj despre agresivitate și abjecție pe care nu l-am mai scris niciodată.

Bărbatul bătăuș, ”fiara”, pe care azi o găsim fără motiv pe șosele, era inginer într-una din numeroasele fabrici bucureștene, iar în dreapta lui îi era soția cu unicul lor copil, intrat fără explicații în comă. În apropiere se găsea Spitalul de copii, nu știu dacă pe vremea aia se chema tot ”Grigore Alexandrescu”. Micuțul, căruia îi intrase ceva în gât, a murit sufocat, înainte ca doctorii să aibă timp să intervină. Poate că minutul, minutele acelea irosite în stradă, au făcut fatala diferență între șansa de a trăi și neșansa de a trece prea iute dincolo.

L-am cunoscut pe acel tată, muncit de riduri care atunci nu se vedeau, iar interviul meu cu el s-a isprăvit cu o strângere întăritoare de braț, pe care n-a priceput-o. De atunci am învățat să nu mă grăbesc în interpretarea faptelor care-mi trec pe sub ochi, atât de grăbite încât înțelesul moare în ele, neștiut vreodată.

P.S. Nu sunt adeptul agresivității la volan care azi pune mușchi suplimentari pe brațele  tatuate ale unor gorile  care, evident, n-au trăit decât drama că-s fii de milionari, nu de miliardari.