Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni! Da, a apărut romanul suferinței mele învinse prin iubire

Țin în brațe cu emoție o carte care miroase a tipar proaspăt și a iubire, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. O țin cu o dragoste specială. Am încercat de zeci de ori mulțumirea scriitoricească de a ține în palme noile mele cărți. Toate mi-au adus împlinire sufletească. Și cea de debut, la Editura Albatros, care se chema ”Poeme”, dobândind prin concurs locul întâi din câteva sute de manuscrise, și trilogia ”Nu cer iertare” sau ”Bună seara, iubito”, și ”Să strigi femeia pe numele ei de vers„.

Eram tânăr la primele cărți și bucuria avea clocotul sângelui meu care refuza să umble regulamentar.

Romanul ”Despre singurătate” împlinea târziu visul copilului care fusesem de a ajunge romancier. Am ajuns mai iute poet, fiindcă poezia era mai aproape de rostirea pe foaie și o puteam comunica vocal, cu intonații și candori, de pe scene.

Acum, când o boală fără nume mi-a luat vorbirea, lăsându-mă orfan de sunete articulate,  am crezut că s-a încheiat tot. Lucian Avramescu și-a luat adio de la Lucian Avramescu. Depresia încerca să-mi ia măsurile pentru un costum bun de purtat în infirmitate, dar potrivit și pentru drumul final, acompaniat de clopote, când prietenii te urmează, îndurerați sau plictisiți, cu pălăria în mână.

Am strivit orice lacrimă și am scris. Creierul meu, găsit fără fisuri la toate cercetările medicale sofisticate, îmi îngăduia să scriu. Lesne, fără caznă, cu iubire de cuvintele limbii române care ieșeau pe hârtie din carantina lor sonoră.

Scriitorul mut a început un dialog cu voi în care am comentat împreună multele, împreunatele și despreunatele întâmplări ale sufletului viețuitor. Din pricina asta cartea este de iubire mai ales. Mi-ați îngăduit să-mi amintesc și m-ați lăsat să povestesc ceea ce nu am istorisit niciodată. Scriind mai ales în zori și salutându-vă astfel, unii o numesc ”Buni zori”. Este cartea roman a unei prietenii. Mi-s drage și cartea și prietenia cu voi.

Am reînvățat să fiu. Am constatat că pot trăi și așa. Sigur, chinul muțeniei este cumplit, mai ales atunci când simți nevoia să spui, să șoptești, să mângâi cu vorba sau să te cerți cu cineva care-ți batjocorește infirmitatea, detronându-te la categoria obiect fără însemnătate sau cetățean de mâna a treia. Am învățat că pot răspunde, prin scris, oricărei insulte și pot lupta, chiar dacă am o armă mai puțin, cu oricine. Și mai presus de toate, n-am uitat să iubesc iarba, femeia, zăpada, cerul, fiindcă – așa cum scrie Apostolul Pavel – fără iubire nimic nu e, nimic nu-ți folosește.

Mulțumesc celor ce ați comandat ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, după anunțul editurii care oferă datele lămuritoare. Un coleg de facultate din Arad, bunul Pavel Jidoi, cu care nu m-am văzut de o jumătate de veac, m-a apelat la cinci în această dimineață cerându-mi cartea, ceea ce mi-a pricinuit o somnoroasă bucurie, eu sculându-mă mai nou la șase.

Buni zori, prieteni! E încă noapte afară, dar în mine se luminează de ziuă, ceea ce doresc și domniilor voastre. Poate că astăzi va fi o zi norocoasă.