Dormite anapoda, adică mai deloc, pot susține un doctorat în nopți. Dar marea mea pricepere rămân zorii, pe care-i aleg din ei înșiși, cu migală, cum fac gospodinele care în piețe separă firele de leuștean și se tocmesc pentru o frunză mai turgescentă spre disperarea negustoreselor.

Lumina, acum am observat, iese dintre copaci, iar pădurea slobozește un abur alb care se leagă ca un cearceaf de nori. Dacă nu-s nori, ca acum, lumina se suie ca iedera pe araci de aer.

Lumina e în pământ, deci. Din pământ suie, prin zidurile groase de piatră, lumina și-n turla Bisericii din Livadă. Șindrila de calcar, tăiată sub apă, prin achiziția unei mașini speciale și scumpe care elimină praful rezultat și munca migăloasă cu flexul, se rânduiește în cercuri simetrice pe turla principală, suită în cer, la un lat de palmă de Dumnezeu.

Observația a fost întregită cu mulțumire de Elena Stoica, sibianca vijelioasă cu ”Dați un leu pentru Biserica Maicii Domnului din Muzeu!”, sosită ieri singură la Sângeru cu trenul și rata de la Ploiești, anunțându-ne din timp, dar sosind mai iute decât autobuzul ceea ce mă face să cred că a alergat înaintea lui.

N-am stat decât puțin de vorbă, preț de vrei cinci coli scrise de mine și o biblie vorbită de ea, restul orelor petrecându-le cu Giorgiana și Luciana. Am avut timp să-i văd puterea de a râde peste tristețe, să aflu că soțul i-a murit tânăr (operat de inimă de două ori, a doua oară i l-au dat acasă, vindecat cu felicitări, dar ”noaptea mi-a murit”, spune Elena cu un oftat, întregind zicala ”operație reușită, pacient mort”), lăsând-o să-și crească singură doi copii minori. Are 36 de ani citiți invers, dar și la 63, citiți normal, vocea îi e jună. Concluzia despre Biserică este că este frumoasă, dar că eu sunt cel puțin nebun dacă-mi pot imagina c-o pot termina singur.

A plecat cu promisiunea-amenințare că nu-i exclus să vină și la evenimentul din 13 august, punându-și la lucru un ginere posesor de automobil. Elena e primul prieten din dinastia ”Buni zori!” care coboară din abstractul Facebook și se întrupează, arătându-se la față.

Ar mai fi multe de povestit din aceste zile în care am cam tăcut, eu fiind guraliv cu scrisul. Un subiect care i-a răcorit pe mulți a fost chelfăneala pe care aș fi administrat-o politicienilor, incapabili să rupă un ban din teancul dezmățului financiar pentru copiii care au bătut America la ea acasă. Ce ziceți, m-a întrebat cineva, i-a usturat și se vor mișca?
Răspund sincer, cu experiența a 31 de ani ziaristici după 89, plus 18 înainte: NU!

P.S.

Sibianca din Tălmaciu – ce-o fi cu u ăla din coadă nu pricep, zice ea – a venit cu un braț de tuberoze. Casa e plină și acum de acest parfum fără egal.