A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu: Câte feluri de oameni locuiesc într-un om

1 257

În 1989 am tipărit, cu scriitorul Eugen Mihăescu, ajutat de câțiva voluntari, într-o Casă a Scânteii întunecată ca o noapte fără stele, primul ziar al Revoluției. Pentru noi era Revoluție. Apoi colegii mei, de la fosta Scânteia tineretului, reveniți pe baricade m-au ales redactor șef. Am refuzat. Să vină, am zis, cineva care n-a lucrat în presa comunistă. Voi sta aici atâtea zile cât să-l învăț cum e cu quadrații, apoi vreau să răspund doar de pixul meu.

Curând aveau să se constituie nuclee ale Frontului Salvării Naționale. Și-n redacție. Cei care plângeau sub gradele de pe umeri de frică în prima noapte a Revoluției aveau să devină curând șefi. Apoi i-am găsit în birouri ministeriale pe mai marii cabinetelor CC al PCR și CC al UTC. Iliescu a vrut mai întâi un ”socialism cu față umană”, dezumanizată de Împușcat. L-a gonit pe Rege de la scara avionului, a adus înapoi toată securitatea, a repus pe funcții prime eșaloanele doi. Eu n-am făcut decât să scriu și să critic ce văd, bucuros doar de Revoluția trăită de mine, scârbit de ce se petrecea – confiscarea revoltei reale și preschimbarea țării în tărâm de jaf. Am refuzat funcții, medalie de revoluționar, partidele toate cărora le trebuiam. Mi-am trebuit mie și așa am rămas. Voi fi până la sfârșit, stăpânul meu.

Același Iliescu a făcut pace cu Majestatea Sa în al doilea mandat, ceea ce m-a făcut să cred că a devenit alt om. Îl criticam zilnic, cu argumente imbatabile venite chiar din Cotroceni, unde AMPress nu avea acreditări, dar avea ”surse”, pedepsit pentru poziția ”destabilizatoare”. Scriam despre mineri că n-au venit să pună flori în fața Teatrului Național, ci să stâlcească în bătaie protestatarii, scriam că studentul Frumușanu a fost împușcat din balconul Palatului Victoria de un ofițer SPP, scriam împotriva puterii, ceea ce colegii mei, cei mai mulți, nu făceau.

Într-o zi, când AMPress împlinea zece ani de activitate neîntreruptă, ne-am trezit cu președintele Ion Iliescu în vizită la redacție, să ne felicite. Am discutat o oră, în biroul meu, cu președintele, având doi sepepiști care se suiseră în pod și-i auzeam foindu-se deasupra noastră. Iliescu părea jovial. Am vorbit, cu o mare parte din redacție prezentă, despre cărți și teatru. Cu acel prilej s-a stins și lunga noastră supendare de acreditări, iar un redactor al AMPress mergea cu președintele în vizite externe. Am fost și eu într-un turneu lung, asiatic. Eram în Singapore cred. Seara, în holul hotelului, ne găseam la o șuetă, eu, alți doi din televizuni și Mircea Beuran, doctorul personal al președintelui. În hol, fără nicio treabă, se mai găsea și o tânără asiatică, atât de frumoasă încât părea pictată de îngeri. Vorbeam între noi dar fiecare trăgea cu coada ochiului spre acea minune feminină, mărgea căzută din cristalinul lui Dumnezeu.

Apare președintele, acompaniat de o suită de băieți cu pistol pitit la betelie. S-a oprit lângă noi și a ochit și el minunea care părea fără treabă pe acolo. ”Splendide reliefuri expune Extremul Orient”, îi zic eu, ironic, președintelui. A zâmbit, apoi s-a făcut că nu pricepe, schimbând subiectul. Discuția era lejeră, uitasem vechile dușmănii, bucuros, fiecare în sinea lui, că ziua – lungă și obositoare – ne împingea spre somn. Eu mai scăpam câte o șotie, acceptând greu protocoalele scrobite. Mircea s-a uitat la ceas (mai erau două minute până la orele 21,00), s-a apropiat de președinte și i-a făcut un semn imperceptibil, i-a șoptit ceva, nu știu, pentru că nea Nelu Cotrocelu, cum îl porecleam între noi, s-a răsucit pe călcâie și a tuns-o în lift spre apartament. Cum l-ai dresat, Mircea, de te ascultă, că nici generalii ăștia care mișună pe aici nu-s în stare? Doctorul a râs. Nu mi-a zis, dar pacietul lui înghițea pesemne vreo bulină la ora aia.

Cu doctorul, intrat în belele acum, am rămas prieten, fiindcă de câte ori l-am rugat pentru vreun necăjit suferind n-a zis nu și a fost om cu el. Citind despre catastrofa de la Floreasca și asociind-o faptelor știute de mine, n-am decât să accept că în fiecare om trăiesc mai mulți oameni sau în fiecare zi suntem, fiecare, cu schimbul, noi în noi. Unul e bun, altul e rău, cel bun greșește pentru cel rău sau invers?

Iliescu? Urmează, scrie cineva apăsat, să plătească pentru sângele vărsat. Să plătească. Câteodată mă gândesc că și în Iliescu locuiesc mai mulți iliești. Acum, când mai e o coajă de om, e greu de presupus că-l mai bagă cineva în pușcărie. Altul scrie că tot ”ăsta nea băgat în NATO”. Eu l-am criticat, cum alții n-au făcut-o în perioadele lui de glorie, dar pixul meu n-a condamnat la moarte pe nimeni și nici măcar la pușcărie. Cu toate că mulți care zburdă pe lângă noi, în limuzine cărora le plătesc și eu benzina și șoferul, o merită.

loading...
1 Comentariu
  1. otilia spune

    o analiza profunda a ”fatarniciei”’…caci ce inseamna mai multi Beireni…intr-un BEUREAN?!….MACHIAVELISM!?…NU ?!!

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More