Lucian Avramescu: Cine-i călăul care cuie în palme îți bate

 

Prietenii mi s-au rărit, s-au rărit
Prin moarte sau prin abandon, prin plecare
Alte prietenii se nasc anevoie
Și devin, de la început, oarecare

Suprafața e din ce în ce mai lunecoasă
A se face Z și I de la Y începe
Sap grădina să caut rădăcini de busuioc
Și dau de oțărâte cepe

Distribuie prietenilor

Singuri ne naștem și tot singuri murim
Cu ce te încălzește o prietenie?
Fii prudent, fiindcă în casa sufletului
Poți băga o stafie

Lumea e altfel, zice sociologul,
Oamenii care locuiau în oameni sunt duși
În locul lor, ca niște șosete pe sfoară,
Atârnă presupuși

E-n regulă, zic,
Am priceput, nu e bine
Nu mai pot avea încredere în nimeni
Nici măcar în mine

Prietenia era
Cea din Epopeea lui Ghilgameș, scrisă cu sânge
Azi, ea,
Cu sinele din sine nu se mai ajunge

În fiecare din noi se cuibărește cineva
Un frate care-ți pare aproape
E cel mereu pregătit
Să te-ngroape

Obișnuiește-te, îmi zise,
Îngerul cu care conversez uneori
Cuiele îți sunt bătute în palmă
De prietenii nezburători
Lucian Avramescu, 10 noiembrie 2018, Sângeru