Lucian Avramescu: Cu porcul în spinare

 

Tata Mihai şi mama Lenuţa, bunicii mei sub acoperişul cărora am crescut, răsfățat cu gestul ocrotitor şi privirea blajină, şi mai puţin cu bomboane şi jucării, care nu se potriveau pe punga lor, au păstrat obiceiul de a mă alimenta şi matur fiind, aflat la slujbă cu leafă, ceea ce ei n-au avut niciodată. Mă găseam ziarist la Rm Vâlcea, când mi-au trimis scrisoare că îmi cresc un porc, să am carne ”pentru cei doi copilași”, Alis și Arin. Porcul avea, detaliu decisiv, 60 de kile ”în viu” înaintea Paștilor. Până la Crăciun se face de 150.
Vestea era grozavă, dar căratul porcului de la Sângeru, din Prahova, până-n Oltenia vâlceană, era o mare problemă care, oricum o răsuceam, soluțiile dădeau zero. N-aveam mașină, nici colegii mei ziariști nu aveau, Dacia fiind un lux pe care-l dobândeai dacă aveai bani, suspiciune de care eram ferit și, după aia, răbdare să aștepți câțiva ani la o coadă scrisă pe hârtie. Fiind într-o lucie sărăcie, am decis să-mi iau chiar atunci porcul, plecând cu trenul și rata, și să-l car în geamantan, un sfert din dulcele plai muntenesc.

La Sângeru dăduse, eram cam prin vremea primăvăratecă de acum, ”un târnafes”, cum poreclea gripa tata Mihai. Din casa noastră toți erau cu frisoane, febră, guturai, atinși de ”târnafes”. Din principiu nu mergea nimeni la doctor, drumul fiind pentru lumea subțire a orașului. Cum, Doamne iartă-mă, să ajung la doctor! – ofta glumeț tata Mihai care inventase o doctorie a lui. Țuică de prună veche, fiartă cu piper, în care mai punea niște frunze de ceva. ”Cotoroanța”, o să vezi, nu se apropie!

Distribuie prietenilor

În prima zi de ”tratament”, ne-am veselit pe cinste. Bunicul bea cu măsură, cât să nu-l bea băutura pe el, eu răsturnam voinicește țuica de care-mi fusese dor, ferind-o de insulta de a sta uitată în ceașcă. Până seara a fost luată de frisoane, fără să cadă la pat, și străbunica Marița, de 90 de ani. Doar eu și tata Mihai ne-am dovedit a doua zi teferi. Așa că am purces la tăierea godacului, pe care până seara, feriți de ”târnafes” prin miraculoasa doctorie, care fierbea într-un ibric, la fiecare nouă golire, l-am ferchezuit pentru drumul spre Vâlcea. După eliminarea detaliilor de anatomie considerate de mine netrebuincioase, mațe, măruntaie, adidași, din bietul râmător mai rămăseseră cam patruzeci de kile. Îl duc, în spinare, zic. Aveam, eu, ambalat în palton, 64 de kile, așa că puteam transporta la ”copilași”, 40 de kile de porc învelit în șorici fraged.

Hai, noroc, tată, hai, noroc, Lucică și tot așa ne-am ținut toată seara de sporovăieli, atenți ca boleșnița care pusese trei sferturi din sat pe butuci, să stea la respect.

M-am sculat în zori, fiindcă tocmisem o căruță să mă ducă 7 km până la rata care sosea la Apostolache, Sângeru fiind văduvit de poduri peste Cricov. Am simțit eu o anume amețeală – am fript-o rău aseară, mi-am zis – iar tata Mihai nu părea nici el în apele lui. Dă-mi niște zeamă de varză, i-am cerut mamei Lenuța, care în trei zile se vindecase pe picioare. Mi-a pus mâna pe frunte. Arzi ca plita! – a exclamat mama/bunică. Cum pleci tu așa la drum? Și tata Mihai, trădat de miraculoasa lui doctorie, frigea ca soba.

După o zi și un sfert de noapte, am ajuns, cu rata, cu trenul, având sacul cu porcul în spinare sau lângă mine, la Rm Vâlcea. De la Ploiești la București am nimerit un tren mai aerisit. De la București la Piatra Olt, se călcau oltenii în picioare pe coridor, unde eu ședeam pe porc. Ți-ai luat scaun de acasă, mă, m-a certat unul care s-a suit la Slatina cu trei geamantane de lemn după el, gălăgios ca o locomotivă. Mută, dracului, sacu ăla! Unde să-l mut? Compartimentele de clasa a doua unde călătoream erau ful, iar eu disputam la baionetă, cu ochii roșii de febră, bucata de coridor apucată.

De la Piatra Olt, unde am traversat liniile cu porcul în cârcă, am luat alt personal spre Râmnic, trecând domol prin Drăgăşani. Nu m-a mai beștelit nimeni și am avut chiar loc într-un compartiment, lăsând sacul la ușă.
Am ajuns acasă cu porcul în spinare, când eu pe porc, când porcul pe mine, iar a doua zi redacția nu m-a lăsat să zac că era de ”făcut teren”.

Uite așa am luat eu o lecție despre leacurile infailibile ale țăranului român care acum se tratează, la Birbirel, cu trăscău, peste drum, nițel oblic față de mine. Ce faci Gigi (Popescu, fost profesor de română, azi pensionar)? Cum ce fac? Tu nu vezi că vine coronavirusul peste noi? Hai să-l sictirim! Dau eu un rând!
P.S.
Al dracului coronavirusul ăsta! Chinuiește de ani și ani împuținatul meu sat, dar oamenii au leac pentru el. Nu vi-l spun că-i secret de strategie militară. Au murit, de prea mult tratament, unul Cristi, și un altul, cu poreclă zbanghie, ambii de 40 de ani, săptămânile trecute, cu ficatul găsit pate.