Lucian Avramescu: Cum îmi lunecă mie, proza în poezie!

lucian mai tanar si trist 1

Vreau să-mi duc mai departe confesiunile în proză. Dimineața scriu, dar adesea nu public, spovedaniile mutului care am devenit și care lunecă spre amărăciune. N-am dreptul de a împovăra cu o tristețe în plus bruma de optimism care se înfiripă în cititorul meu.

Adesea se petrece în mine o neascultare. Nu-mi mai respect, asemeni unui catâr, comenzile pe care mi le dau. Mâna, fără voia mea, începe nu un rând de proză, ci un vers și după el se ține al doilea și privind peisajul care răsare pe pagina de laptop, dau în scurt timp de strofe, ca niște cutii de chibrituri puse teanc.

Iată ce mi-a ieșit în locul paginii pentru o carte pe care poate apuc s-o termin, fiindcă muțenia care s-a instalat cu totul, poate avea complici.

Ştiu, ne desparte un ocean de valuri
Care-i ocean de vise uneori
Cum o mai duci, la tine-i miezul nopții
La mine s-a crăpat acum de zori

Ne vizitam cu pașaport, ștampilă
Tu nu te măritaseși, eu – nemut
Îți aduceam de-acasă o zambilă
Să-ți amintești pe unde te-ai născut ș.a.m.d.

Încerc să mă consolez – e și acesta un mod de a vorbi despre tine, cel care ai fost, uneori în imaginație. Poezia îngăduie mai multă fantezie decât proza care se hrănește din viața trăită, auzită.

Vorbind deunăzi, când încă glăsuiam, cu prietenul meu din studenție Dumitru Velea, poreclit azi Platon, autor de cărți de poezie, proză, dramartugie, filosofie, dar și al unicei reviste de cultură – ”Banchetul” – pe care un scriitor pensionar o editează prin sforțare proprie și este excelentă (alții stau cu mâna întinsă la Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, iar din banii primiți fată un șoricel, iar dacă nu primesc banii fac tărăboi uriaș în ziare), tăifăsuind eu cu Mitică, deci, originar dintr-un sat din Olt, a venit vorba despre Marin Preda. Eu l-am cunoscut accidental, militar fiind, iar cărțile mi le scotea pe piață Editura Eminescu. Velea, care edita numai la Cartea Românească, aflată sub cârma marelui prozator al Moromeților, era adesea chemat de directorul Editurii, sub pretextul unei virgule. De fapt, Preda voia să-l asculte pe Velea povestind din satul lui oltean.

Și ce-i spuneai?

Păi ce nu-i povesteam! Tot ce era pe acolo. De la întâmplări dramatice, porecle de oameni, până la banalitățile satului. Marin Preda mă asculta cu nesaț și așa mi-am dat seama că el avea nevoie de un corespondent de război din satul, satele de unde trebuia să-i vină o împrospătare memorialistică. Prozatorul Preda făcuse Mica Poiană a lui Iocan în biroul lui de director al Editurii Cartea Românească, iar eu eram unul dintre țăranii-scriitori care-i aduceau ozon, zice bucuros-amuzat Mitică.

L-ai păcălit vreodată, mai puneai și de la tine?

Nu, fiindcă Marin Preda avea un simț formidabil al realității și orice deviere în fantezie era amendată cu un chip care luneca în plictiseală și te avertiza că nu-l duci cu preșul.
Fantezia, când scria, trebuia să vină de la el și să fie doar a lui. Nu avea nevoie de un intermediar scrib, ci de soldatul de la Maraton, care vine cu informația din mjlocul luptei.

Satul meu semăna în multe privințe cu al lui, dar întâmplările erau altele, personajele – strigate după poreclă – aduceau și nu aduceau cu cele din Siliștea Gumești.

Ieri m-a sunat Velea să-mi spună că i-a apărut un nou număr din ”Banchetul”. Dau telefonul soției care face o dificilă translație între unul care vorbește și un mut care trebuie să răspundă non-verbal, limbaj pe care mă străduiesc să-l învăț. Fiind de vârsta celor uitați în ”cantonament”, n-are voie să plece, fără riscuri, de la Petroșani, unde a fost până la pensie director al Teatrului de Stat ”I.D. Sârbu”, la Craiova, unde-i tiparnița care are revista gata.

Îi transmit să nu se grăbească să moară, fiindcă holera asta nouă poftește, cică, la de-ăștia mai copți, pe principiul că găina bătrână face ciorba bună. Râde!

Povestește ce mi-a publicat mie și Giorgianei și-mi transmite că Ana Luciana, fiica noastră cea mică, e în caseta de redactori. Vrea, pentru numărul următor, și niște poze cu tablourile ei pe pânză din expoziția care stă pe pereți la Muzeul Pietrei, fiindcă deocamdată nu e voie s-o vadă lumea că ia virus din uleiuri și gripă din pigmenți. Suntem o familie de colaboratori ai revistei ce apare, pe copertă, sub patronajul Uniunii Scriitorilor, în fapt din bugetul pensiei lui Velea. Halat stat al sprijinitorilor culturii, cu gura, la televizor.

Pe tine, zice Velea, cum te-a ajutat domnul stat să faci cel mai mare, unicul Muzeu al Pietrei din România?

Râd și eu! Pe mine nici măcar cu gura, fiindcă miniștrii succesivi ai Culturii n-au aflat încă de existența lui.

La Sângeru se bat azi, dându-se de-a berbeleacul, unul peste altul,  nori care transferă albul în vânăt și seamănă cu niște vulcani suiți pe cer, care toarnă aburi invers. Numai că nu plouă. Ugerele astea uriașe, care tună și fac scântei între ele, n-au laptele binecuvântat al ploii. Toate-s bolnave pe pământ/ și ploi și vise și din motive de turbare, vânt!

Stop! Lunec iar în rime așa că mă opresc.Pe mâine!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

Parteneri