Suplă, neverosibilă pustietate
Şi ce scurtă îmi pare secunda celor două milenii
În care încă mă aflu, bucuros de tainele respiraţiei
Cum poţi spune că eşti vremelnic
Tu care atâta veșnicie ai trăit
Și încă se întinde la picioarele tale
Ca un trofeu, blană a pământului iarba,
Iar tu ți-ai așezat pe ea iubirile ca un leopard
Cine ești tu și cum de îmi vorbești astfel?
Sunt, spuse o voce care venea din aripile bine temperate
Ale acelei pustietăți, tu, adică îngerul tău păzitor?
Și de ce mi-ai luat înfățișarea?
Fiindcă astfel nimeni nu va băga de seamă
Când vei deveni eu!
Dar eu nu vreau să devin tu
Cu atât mai puțin înger păzitor
Aripile mă incomodează, iubita mea n-o să mă recunoască,
Și apoi, dacă tu ești eu, cum ai putut fi părtaș la iubirile mele?
Spune-mi ceva credibil!
Te plimbai singur pe țărmul Balticii, ca și acum,
Simțeai pustietatea ca pe o rece întindere polară
Mările produceau valuri care-ți izbeau ochii
Iar inima ta era un iceberg
Da, așa este!
Apoi ai întâlnit, sub o pelerină fâlfâitoare,
Poeta aceea din Cipru căreia i-ai uitat numele
Am cartea ei, am zis, și-i țin minte versurile de iubire
Cam aspre ca părul ei pubian
Da, spuse îngerul, cu tine eram
Și cum ai îngăduit dezmățul nostru de o noapte?
Eu îi spuneam Penelopa și o întrebam dacă toate grecoaicele
Au părul pubian atât de aspru
Și liber în odaie ca un fluture negru
Trăiește-ți din nou amintirile și viața ta se va lungi,
Mă îndemnă îngerul
Ziua de ieri, bogată, există în tine
Ziua de alaltăieri și celelalte
Sunt pline ochi de dimineți și apusuri luminoase
Vor muri odată cu tine dacă le uiți
Fiindcă moartea este sinonimul uitării
Îngerul meu păzitor părea înțelept
Dar eu nu de trecut duceam lipsă, ci de un pic de viitor
Am vrut să-i spun asta, dar cuvintele mi se uscau pe buze
Și am simțit în nări vântul tăios al Balticii
Și o pelerină de femeie se apropia
Coborând parcă dintr-un vers al Odiseei
22 noiembrie 2020, Sângeru
