Cum ţi-a fost, cum ai trecut
Strâmtoarea dintre ani, tu, alcătuitule doar din aripi,
Ţi le-ai strâns puţin, aşa cum eu îmi adun
Pulpana paltonului, să nu se cuibărească gerul în ţesătură,
Sau fără de trup fiind, te încălzeşti  de la zbor?

Cum stai cu anii
Sau eternitatea nu-i cuantificabilă,
N-o numeri cu pasul
Şi curge netedă, ca oceanele şi ca infinitul?

Vrei să-ţi răspund – am zis – ce fac eu?
Bine, ca toţi muritorii,
De gardă stau sufletului
Gata s-o zbughească pe mirişti,
Apărându-l de imperfecţiunea de a fi.

Lumea, lumea cum e? Ca lumea! – răspund.
Plictisită să aştepte apocalipsa din cer
Ea însăşi
Şi-a croit costumul perfect pentru asta,
Aşa că spune-i Celui ce stă la capătul aripilor tale
Să se grăbească
Altfel rămâne doar tatăl începutului
Fără şansa de a-şi demola imperfecţiunea.

Anul, mai apuc să întreb,
Anul, Îngere, cum ţi se arată,
Cum îl vezi prin microscoapele tale
Dacă-l decupezi niţel, ca pe o poiană,
Din velinţele fără margini ale cerului şi pământului,
Felia asta de eternitate, ca de pepene,
Are sâmburii copţi, dulce-i sau…?

Dintre aripile sale, Îngerul grăi,
Cu silabe de ninsoare şi ger,
Blând ca anafura,
Cu drăgăstoasă milă privindu-mă,
Iar vorbele nu se legau pentru înţelesurile mele
Iar vorbele erau vântul
Şi limba vântului n-am învăţat-o
Iar vorbele lui erau scrise din stelele care i se rânduiau
Ca nişte silabe ascultătoare pe aripi

Îngere, am strigat, vorbeşte-mi pe limba mea
Ştiu şi eu limba copacilor şi a păsărilor,
Muritoare ca şi mine,
Spune-mi ceva să înţeleg!
Dar Îngerul zburase deja dincolo de strâmtoarea dintre ani
Care doar pe el nu-l strivea, doar pe el
Iar lumea întreagă, fără aripi,
Se înghesuia pe jos,
Toată fără aripi şi toată pe jos,
Strivindu-se cu îndemânare,
Cu îndemânare…
Lucian Avramescu, 3 ianuarie 2019, Sângeru