Un domn, Vasile, mă ceartă scurt că trebuia să fac o şcoală, nu o biserică. N-ar trebui să-i răspund, dar felul meu de a fi mă obligă la o explicație, dincolo de îndemnul pe care i l-am transmis de a face domnia sa o școală, că nu-l oprește nimeni. Numai că pe contul său de Facebook citesc un fel de adagiu – ”Cum suportați să trăiți în țara asta? Plecați!”
Eu n-am plecat și nu plec domnule Vasile, cu toate că am văzut lumea toată și puteam s-o fac oricând.
Peste drum de casa mea e o şcoală nouă, uriaşă, făcută în vremea comunistă, în care ar putea intra de două ori mai mulţi copii decât produce natalitatea satului. Şcoala veche, la construcţia căreia au contribuit şi bunicii mei, funcțională, e pustie. Bunicul de tată, Victor, a donat satului primăria făcută din banii lui şi tot din banii lui a refăcut Biserica Sfântul Andrei, veche de prin anii 1700. Am moștenit calitatea devenită pentru matale cusur, a donației. Donația pentru obște și pentru țară, iar donația mea în care de douăzeci de ani adun pietre cioplite de țărani, e vizitabilă gratis și așa va rămâne, sub numele Muzeul Pietrei. Apropie 4000 de exponate, strânse din banii și alergătura mea de scriitor și ziarist. Sunt din toată țara. Datoria de a face școli e, presupun, a statului. Eu am scris cărți pentru școlari, iar unii chiar le citesc.
Cum am început acest Muzeu, prietenii mei știu. Eram la Sao Paulo, un oraș brazilian cu 23 milioane de locuitori și beam o cafea cu un coleg ziarist din acea țară care mi s-a lăudat că a văzut România. Aveți o civilizație grozavă a lemnului, a zis el, citând porțile maramureșene. Așa e, am confirmat, numai că avem și o civilizație a pietrei și l-am întrebat de Brâncuși. Ei, cine nu-l știe, a spus el ofensat și silabisind , pe marele sculptor francez Bran-cu-si.
E român, dintr-un sat gorjean care are și cioplitori în piatră, i-am zis necăjit.
Așa a început Muzeul Pietrei, iar intrarea se face prin singura poartă maramureșean/ prahoveană cioplită integral din piatră. Muzeul se întinde pe mai bine de 7000 metri pătrați, toate construcțiile fiind refăcute de mine, fiindcă după alungarea din casă a familiei bunicului meu, luptător la Mărășești, ca dușman al poporului și chiabur, totul ajunsese ceape și ruină. Azi toate sunt la dispoziția Muzeului care e viu. Totul a devenit Muzeul Pietrei și, mai de curând început, un muzeu etnografic.
Ce-i cu biserica? Ea încheie, la capătul unui lung traseu de vizitare, o livadă pe care am plantat-o pe un teren cumpărat spre a avea ieșire la apa Cricovului. Pe cei trei mii de metri am plantat meri mulți și ceva cireși, vișini, gutui, peri. Începe să fie o livadă pe rod. Civilizația vechiului sat românesc, din care cea mai mare pierdere este a țăranului autentic, dispărut în prăpăstiile urbane, cuprindea și biserica-chinovie. Cum să reconstitui cu migală un sat de piatră, fără a ridica și o biserică de piatră? Și așa, arhitectul peisagist din mine, fiindcă am și o asemenea licență, s-a apucat să deseneze, să facă schițe. Biserica din Livadă e dedicată Maicii Domnului, fiindcă România e știută, cum ne-au reamintit și ultimii doi papi de la
Roma, ca ”Grădină a Maicii Domnului”.
De ce n-am făcut școli, spitale, șosele cu mai multe benzi? Sunt vinovat, domnule Vasile, recunosc. Dacă-mi citești gazetăria vei vedea de câte ori am criticat cu îndârjire guvernele, toate, președinții toți, mahării distrugerii acestei țări sărăcite prin furt și domnia șpăgii.
Îmi amintesc o discuție dintr-un avion care mergea spre Vest și doi pasageri, din apropierea mea, dialogau aprins englezește – nu trecuse mult de la Revoluție – despre cum poate fi cumpărat guvernul de la București. Cu 5o de milioane de dolari îl cumpăr pe tot, a zis unul care venise cu afaceri în România. Cââât? – a râs celălalt. Lasă-mă pe mine să negociez și ți-l cumpăr cu un sfert din sumă.
Muzeul Pietrei e făcut de mine domnule Vasile. Din banii obținuți prin scrisul meu. Cu excepția a doi, trei prieteni/prietene care m-au mai ajutat, statul nu a dat un leu. E drept că nici eu nu am cerut, dar nici el nu s-a înghesuit să finanțeze ceea ce e deja un reper cultural al țării mele. Le-am lăsat banii neatinși să facă școli și spitale și autostrăzi. Întrebă-i pe ei, domnule Vasile, de ce nu le-au făcut, fiindcă miliarde și miliarde de dolari și euro, de am ajuns să trăim ca țară pe împrumut, se duc și se tot duc fără să lase o urmă a trecerii lor.
Pentru Biserica de piatră a Muzeului Pietrei am cerut de câteva zile, la ideea unei prietene de Facebook, și sprijinul unor particulari. Înțeleg că au venit la bancă ceva donații. Voi pubica lista cu acești oameni de omenie și voi dovedi ce am făcut cu fiecare leu al lor, fiindcă mai e mult de trudă.
Livada cu fructe e la dispoziția copiilor care vizitează Muzeul, iar dacă aroma fructelor se va asocia în mintea lor cu chipul blajijn al Maicii Domnului, nu e un păcat.
Sunt un scriitor care trece prin crunta încercare a amuțirii. Cel de Sus mi-a lăsat însă cuvintele întregi în minte și iată că, nemulțumindu-te din nou, îți pot scrie domnule Vasile, de ce nu fac eu, în netrebnicia mea, școli și autostrăzi. Și o rugăminte, chiar dacă văd că ai jenant de puțini prieteni: nu-i mai îndemna să plece din țara asta fiindcă e păcat. Cei care au de gând să plece, oricum pleacă. Unii, puțini, cu durere în suflet.
P. S.
Iertare, dragi prieteni! Supărat un pic, m-am luat cu vorba, cea pe care am pierdut-o ca pe banii de autostrăzi, uitând să vă spun cele cuvenite pentru o zi bună. Buni zori!
