A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu despre Ion Horea, lăstun zburător prin literatura română

0 112

Blajinul poet Ion Horea, lăstun zburător prin literatura română, în care a lăsat semne duioase, s-a găsit să moară. Ce-i cu tine Ioane, altă treabă nu ți-ai găsit?


APRECIAZA ARTICOLUL !

Am citit textul semistas al Uniunii noastre de Scriitori care te regretă și ești, ceea ce e corect, o pierdere. Apoi m-am gândit să scriu ceva lăcrimos despre tine, dar m-am răsucit că nu-mi vei publica textul în ”România literară”, unde îmi publicai poezii și erai mahăr peste vers. Așa că mi-am amintit cum am fost noi doi la Varșovia, la un festival mondial de poezie, trimiși de Uniunea care-și exprimă azi regretul că-i umbli la bugetul de înmormântări.

Eu aveam, cred, vreo treizeci de ani și tu cu două decenii fără un pic mai mult. Polonezii ne-au cazat în aceeași odaie de hotel, cu două paturi, undeva lângă Palatul Culturii, identic ca înfățișare cu Casa Scânteii. Polonezii, cei mai aprigi antiruși pe care i-am aflat pe Terra, fiindcă ceolovecii i-au terminat de câteva ori, îi spun ”Cadoul lui Stalin”. Ne-am cazat noi, tu mai gospodărește, punându-ți cămășile teanc, în rânduială, eu rămânând cu geamantanul nedesfăcut. Prima zi era fără poezie, oaspeții literari fiind lăsați de capul lor. Așa am ajuns noi, Ioane, trecând peste aleile întortocheate ale unui parc, la un bar care expunea nu doar băuturi tari, vodca fiind la locul cuvenit, ci și o puzderie de fete autohtone, mai frumoase decât Contesa Walewska, toate gata de un sărut și ceva. Firește că după al doilea pahar, amândoi eram îndrăgostiți, dar fetele, oricât le-ai recitat tu ”alunecând, alunecând” și eu, care nu scrisesem încă ”Bună seara, iubito”, le șopteam versuri de pahar, aveau în cap doar rima ”dolar”, ceea ce nouă ne lipsea cu desăvârșire. Valuta metaforei nu era recunoscută în lagărul socialist.Așa am plecat, fără a le îndupleca, spre hotel, la 3 noaptea, singuri. Tu mi-ai spus că mai rămâi pe o bancă în parc, să stai pe ea și să te uiți la cerul polonez.

Hotelul se vedea la doi pași, așa că am plecat să mă culc, dar tu nu mai apăreai, băgându-mă în griji. La 7, când se crăpase de ziuă și se crăpase și în mine dorul de o reparație, ai apărut chiaun, cu ochii roșii. N-am mai nimerit, mi-ai spus. Păi hotelul e aici, unde ai ajuns! Stai să vezi, zice poetul cuminte din Ardeal. Eu uitasem, având alături ”Casa Scânteii”, că sunt în Varșovia și m-am crezut la București, plecând de la redacție, ca mereu, pe jos. Zic – zice el – dacă în dreapta e Casa Scânteii, o iau pe aici și ajung acasă. Dar mereu ajungeam în locuri necunoscute.
Mă întorceam la ”Casa Scânteii”, îmi potriveam direcția spre casă, și iar o luam de la cap. Degeaba. Mă tot înfundam în necunoscut, de parcă eram într-un roman de Kafka.

Când a dat de ziuă mi-am amintit unde sunt. Ion, puțin rezistent la băutură, se trezise din atâta umblat, vodca se evaporase încet și așa a ajuns la mine, liniștindu-mă și scoțându-mă din supoziții.

A doua zi a început Festivalul internațional de poezie, prilej cu care eu am cunoscut îndeaproape poezia feminină cipriotă, iar Ion a descoperit metafore neumblate la o poetesă rusoaică, ceea ce a făcut să nu ne mai vedem în odaia noastră de hotel, fiecare recitând, fără rime la dolar, în altă parte.

De câte ori l-am reîntâlnit pe Ion Horea, la București, îl întrebam, ironic, unde e Casa Scânteii, iar el îmi făcea semne să tac naibii fiindcă avea funcție. În consecință, râdeam amândoi pe șest și pe înfundate.

Acum muriși, poete! Cum să te plâng eu? Ai rătăcit cărarea iar, sau ai descoperit drumul drept către stele?

Dumnezeu – dacă e pe undeva și pentru poeți – să te aibă în grijă. Mi-e dor de Varșovia și de libertatea pe care am avut-o amândoi câteva zile, de puști fugiți de acasă. Fie-ți lunga noapte fără rătăciri și bogată în stele care sărută zorii!

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata