Niciodată amiaza n-a fost mai întunecată
Pe dealuri, melcii băloși ai cețurilor se târăsc
Peste pădurea care liniștită-i suportă

În strâmtoarea de granit a zilei casele se fac mai mici, chiar nevăzute,
Ce m-aș face dacă ochii tăi n-ar ține departe fantoma abia deslușită a întunericului?

Născut pentru tine, întrețin flacăra ochilor tăi
Care reașază mobila surâsului în odaie
Face grâul să crească în farfurioare, pus de Sfântul Andrei,
Plimbă de mână micii copii ai nădejdii
Și face muțenia mea să fie oarecum descifrabilă

Zi de decembrie ca un coviltir de căruță veche
Afară vântul își încearcă tâișul pe tabla streșinilor
Doar ochii tăi țin limpezi lumina,
Doar ochii tăi recită poeme de dragoste
Pe care încerc să nu le uit fiindcă eu le-am scris

x

         Doar frunzele verzi ale ochilor n-au căzut

Toate frunzele verzi, atât de verzi au căzut

Sub copacii care nu se culcă niciodată au devenit așternut

Dacă vară era, noi doi pe covorul de frunze am fi șezut

Întunericul care și-a culcat cețurile pe case

Nu vrea deloc să ne lase

Din ghearele lui fioroase

Și totuși și totuși, verzi au rămas, să nu le fie de deochi,

Două perechi de ochi

Care nu cad, nu cad din pom

Fiindcă frunzele ochilor nu se desprind de om

Perechea ta de ochi e abonată

La perechea frunzelor de sub fruntea mea bombată

Iar eu te rog să-ți ridici puțin fusta, fusta jucăușelor pleoape

Că vreau verdele să li-l compar cu verdele meu de aproape

5 decembrie 2020, Sângeru
Din volumul în pregătire ”Poezii de dragoste și atât”