Două partide, unul mai lung pe lăţime, celălalt mai lat pe lungime, îşi dispută monopolul democraţiei în ţara frumoasă a Mioriţei, unde talanga buhaiului din frunte a decis mereu.

Mă găsesc iar la Bucureşti, unde s-au înghesuit cei mai mulți doctori, cărora eu le-am dedicat un cărțoi. Vrednic ca un castor care roade lemne şi le pune de-a curmezișul gârlei, care oricum trece pe dedesubt, mă uit – la sugestia soției – la o emisiune pe care ea o detestă. Și atunci de ce să mă uit eu? Ca să vezi și tu!

De ceva timp îmi face educația televizorul, de care eu m-am despărțit nu din vremea relativă a amuțirii mele, ci de când am constatat că meseria de jurnalist nu poate fi compromisă cu mai mare succes decât astfel. Televizorul îți aduce în casă personaje care-ți fac doct teoria chibritului și-ți spun cum trebuie să gândești. Te stropesc cu muci, învățându-te cum să-ți sufli nasul.

În ecran se află personajul Ciuvică, simpatic mie cândva, când era șef al cancelariei președintelui Emil Constatinescu, de orientare liberală. Orice îl întrebai, răspundea printr-o tăcere savant prelungită. Uneori îți făcea hatârul de a te trimite, cu gestul, nu cu vorba, la un subaltern, el fiind un fel de numărul 1, șef chiar al președintelui la ușa căruia se prefăcea că muncește.

Oamenii care tac pot trece înțelepți, rar proști. Eu l-am crezut înțelept, mai ales că o domnișoară din anturajul politic al președintelui de atunci, votat de mine, mi-a spus că numitul Ciuvică, important în inima cu bătăi neregulate a țării, e de meserie medic. Uau!

În ecran, acum, e din nou domnul Ciuvică. Lucrează la Antena 3 unde, cică, nu e angajat, dar e mai permanent decât femeia de serviciu şi paznicul de noapte. E prezent ca și azi dimineață, ca și în noaptea trecută. Obiceiul, căpătat de mulți ani, de când conduce o asociație care pare că nu prea mai există, dizolvată în multele ale domnului Voiculescu, este să țipe asasin la orice invitat care nu e pesedist. În clipa asta a prins mâța bleagă a unui liberal care crede că poartă o conversație. Ciuvică îl zdrobește prin abundența verbală cu decibeli. Nu acceptă că mai poate vorbi altcineva, în afara lui.

Domnul doctor, pe care-l felicit că de atâta amar de vreme de șezut pe scaun, nu a făcut hemoroizi, boală intelectuală de altfel, urlă cu înțelepciune și nechează vehement. Cineva mi-a spus că-l vede coborând dintr-un Jeep de ultim fason, pe care-l încuie cu spatele, să vadă plebea că nu dă doi bani pe limuzina cumpărată cu mulți euro.

Mă lași să mă uit la un film? – îmi întreb consoarta, care-mi impusese supliciul. Tăcere. Mă uitam singur. Plecase demult, fiindcă în baie susura molcom dușul.