Lucian Avramescu: Este Veronica Micle simbolul femeii românce?

 

Muzeul Pietrei îmi aduce, acum, iarna, puţini oaspeţi. Unii trec printre pietre şi printre cuvintele mele aproape absenţi. Alţii mă provoacă, surprinzător, la discuţii pe teme dintre cele mai stranii, fără legătură cu pietrele şi multele expoziţii adunate de mine în ani şi puse la dispoziţia lumii.

Aşa s-a iscat o discuţie, cu un mic grup bucureştean,  cu aplecări filologice,  despre Veronica Micle. Îmi cereau opinia, mai ales femeile (erau două familii), găsite în opoziţie duşmănoasă faţă de comportamentul “de femeie uşoară” al celei mai faimoase iubite din literatura română. Poate fi nevasta profesorului universitar Micle, devenită amanta lui Eminescu, femeia-simbol a romantismului şi îngerul unei nemărginite iubiri? – era substanţa întrebării. Este ea demnă de soclul pe care a suit-o geniul, transportând-o cu el în nemurire? Şi apoi, a adăugat, ca la tribunal, a doua doamnă, care tăcuse cu încordare până atunci, să nu uităm că soaţa încornoratului  Micle a poposit sezonier şi-n patul încăpător al lui Caragiale. Ce mai aveţi de zis?

Distribuie prietenilor

Zisesem puţin şi doar în apărarea poetei – fiindcă Veronica a scris şi ea o carte de versuri,  frumoasă chiar, cu rafinată sensibilitate. Măritată la 14 ani şi îndrăgostită de irezistibilul Eminescu la 22, Veronica Micle nu poate fi evocată, am zis eu, decât iconografic. Contemporanii au bârfit-o în fel şi chip, iar bârfa cu Caragiale a încăput şi ea în dialogurile de şanţ şi de salon, dovadă că Eminescu, pătimaş şi gelos, îl numeşte “jeg” pe marele dramaturg. În vagonul de epistole care circulă între cei doi îndrăgostiţi, încap nu doar drăgălăşenii. Eminescu trece iute de la îmbrăţişarea prin cuvinte cum doar el ştia să le meşterească, spre a sfărâma inimi, la un rece “doamnă” prin care lua distanţă faţă de “infidelă” şi pedepsea. Jurămintele au avut locul lor între cei doi şi nu au fost puţine. Dar…

Dar ce? –s-au repezit asupră-mi, contemporanele mele, supărate pe un destin feminin care le insulta. M-am întrebat de unde această duşmănie postumă, când legenda şi timpul au pus încet pilitură de praf lunar peste portrete şi destine şi ce le mână în luptă, sub privirile ironic îngăduitoare ale soţilor, pe cele două bucureştence? Psihologul din mine face faţă greu unei asemenea încercări şi am căutat, fără a neglija argumentele de “procest”, liniile din icoana Julietei moldave. Doamnelor, am zis, moartea asumată este un argument zdrobitor că Veronica l-a iubit pe Eminescu. Nu uitaţi că, de-o vârstă fiind, născuţi amândoi în 1850, ea alege să moară la 50 de zile doar după stingerea poetului într-un sanatoriu bucureştean. Vine, aproape nevăzută, în mulţimea de la Bellu, cu un buchet de flori în mână, pe care-l depune la mormântul celui ce tocmai era învelit în ţărână şi se retrage la o mănăstire. Aici îşi plănuieşte plecarea după cel pe care-l iubise pătimaş, până la moarte şi, iată, până dincolo de moarte. Se sinucide cu arsenic în august. Eminescu trecuse dincolo pe 15 iunie. Mai puţin de două luni a durat puterea de a-i supravieţui. Ultimele ei rânduri sunt despre  Eminescu şi dragostea uriaşă care i-a legat. Vă rog, minunatelor doamne, să aveţi pietate şi, judecând, să luaţi în considerare martorul Moarte. Nu întâmplătoare, ci asumată. Eu cred că este cea mai cutremurătoare declaraţie de dragostei a  “frivolei”, cum spuneţi, Veronica. Dacă a păcătuit, păcatele s-au şters. Şi apoi, nici Eminescu –  sunt mărturii destule –  n-a fost, în această cauză pe care o judecăm azi, un sfânt. A fost şi va fi un sfânt al Poeziei.