Lucian Avramescu: Ești, omule, îți jur, nemuritor. Numai iluziile, sigur, mor

 

De naștere ne-ndepărtăm, cel prag
Parcă ne sperie și tot fugim
De el, de noi, de tot ce ne-a fost drag
Și-o viață alergăm, spre ce, nu știm

Dincolo trecem, spun poeți de soi
Și preoți spun de trecerea-n hodină
Fugim, spun filosofi, spre-o lume sloi
În care nu-i nici beznă, nici lumină

Distribuie prietenilor

Eu cred că mă întorc în peisaj
În ramuri, iarbă, râuri și-n vecie
Făcând la urmă un abrupt viraj
Ce mă răstoarnă în copilărie

Murim, copilărind din nou pe deal
Fierul din noi devine fier în plante
Sau în copita unui liber cal
Din cúrsele planetei delirante

De pe pământ, nimeni nu scapă viu,
Notează-n Hollywood, un mare-actor
Dar se înșeală, eu aici vă scriu
Că omul e sortit nemuritor

Am luat, din praf și fluturi, minerale,
Potasiu, calciu, porții din abis
Toate se-ntorc, redevenim ce-am fost
Ne facem iarbă verde-n paradis

Dar mai rămâne-un rest, inexplicabil,
Ceva nedefinit și indecis
Materialul – unic – pentru vis.

Ce face visul, în care chimie
Încape el, în ce copilărie
A vieții ce devine veșnicie?

Iluziile, ele-n ce se schimbă,
Cenușa lor sub care vânt se plimbă?
Ești, omule, îți jur, nemuritor,
Numai iluziile,  sigur, mor.

Lucian Avramescu, 2 decembrie 2018, Sângeru