Eu care mă apăram de invazia amintirilor, le caut
Cu mâinile sap țărâna lor diafană
Le descopăr ca pe niște amfore vechi
Din lutul vieții mele de atunci
Știu că mai aproape de plecare sunt eu
Tu nu poți întreba cine va fi întâiul
Fiindcă răspunsul stă pe buzele destinului, ca polenul și rujul,
Ca arborii care se apără de viscol cum pot
Cei strașnici nu se îndoaie, ci se rup
Iar trosnetul lor se aude de parcă s-ar rupe
Șira spinării unui munte
Iată valurile în care lunecam veseli
Tu pășind agale
Eu sărind cu mâinile înainte de pe stânca înaltă
Nu-i așa că aerul e plin de aceste aduceri aminte?
Spui că părul tău castaniu a primit un fir alb de margaretă
Uite-l, dar eu nu văd copacul din cauza pădurii,
Nu văd tristețea fiindcă surâsul încă ne domină pe amândoi
Iar firul e o invenție a îngândurărilor prea grăbite
Cele patru mâini ale tale pun globuri în brad
Fiica pe o parte, tu pe cealaltă,
Norii scânteietori de beteală împodobesc aerul pe care
Respirația noastră îl cerne
A răsărit, ca în coliba primei camere în care am descoperit iubirea, raza unui colind de Crăciun
Pianul doar e mut, muta lui singurătate
Cheamă degetele care nu mai pun sunete pe clapele lui
Dar e prea devreme pentru Chopin,
Nocturnele așteaptă încă naşterea pruncului
15 decembrie 2020
