Lucian Avramescu: Filă de jurnal. A ars, incendiată cu chibritul, o casă cu amintiri

Ieri, după o sumară experienţă ploieşteană, m-am întors, pe roțile căruței mele cu motor, la Sângeru. Am găsit satul frisonat de un incendiu care se stingea progresiv sub tulumbele aprige ale pompierilor veniți cu sirene similare celor care anunță sfârșitul lumii. A ars casa doctorului Dedu, iar eu am mai apucat să văd un fum care iscălea pe cer alandala povestea unui dezastru minor. Minor fiindcă era casa veche a părinților în care doctorul nu mai locuia demult, mutat din câte știu în cimitir și pe care nu apucase s-o refacă.

Doctorul, un bărbat înalt, mai lung ca toți bărbații din sat, aduce din copilărie mea un frison aspru de amintiri conjugate. Fiul lui, care-i seamănă pe lungime, e președinte al unei federații de mingi, baschet cred, fiindcă apare uneori revendicativ la televizor și ceartă administratorii banilor publici cuveniți sportului. Vine rar la Sângeru.

Din casa moștenită, ”salvată” de pompieri, a rămas un schelet amintind morile de vânt cu care, în povestea epopee a lui Cervantes, se bătea Don Quijote.

Distribuie prietenilor

Fumul se depune pe sat dimpreună cu întunericul serii, iar în familii este dezbătut evenimentul. Cică în casă ar mai fi locuit o bătrână care a umblat neglijent cu soba pe lemne și a aprins cu chibritul construcția, de la un colț de cearșaf.

Luciana m-a întrebat ce știu despre casa făcută scrum. Am o amintire, zic. Eram copil în clasa a V-a, mai mic cu un an decât tine acum, când în școala din sat a apărut o tânără pereche de profesori. Erau frumoși amândoi și posedau talentul de a privi cu drag școlarii. Tânăra domniță abia isprăvise Filologia și găsise în mine un copil timid și cu vădite aptitudini pentru disciplina ei cu conjugări și povestioare. În consecință eu eram răsfățat să citesc în fața clasei și dat adesea exemplu pentru presupuse talente de scriitură. Închiriaseră casa doctorului, care repara sănătăți deteriorate într-un spital îndepărtat și locuiau acolo amândoi, în muzica nocturnă a huhurezilor.

Soțul, Ieronim Tătaru, pleca uneori o zi, două, chemat la oraș de responsabilități pedagogice, iar eu eram învoit de la bunici să dorm la profesoara mea de română, căreia-i era urât în casa pustie. Trăiam un sentiment confuz și special.

Casa, de care uitasem, a ars ieri. În cenușa spulberată de vânt e și o bucățică din copilăria mea.
Am reîntâlnit-o, acum câțiva ani, ca profesoară de limba română a unui liceu din capitala județeană. N-o mai cunoșteam. Mai știi, zice, când te-am pus să citești ”Puiul” și tragedia puiului rămas să moară în iarnă te-a determinat la o lectură cu lacrimi? Ai citit-o suspinând!

Uitasem, așa cum uităm drumuri, întâmplări și poteci. Toate se fac încet fum, scrum, praful de funingine se depune fără zgomot pe amintiri, iar noi mergem mai departe până când drumul trosnește ca un vreasc înfășat în flăcări.