Lucian Avramescu: Filă de jurnal. Dreptul de a pune întrebări imbecile

 

Ce-ar fi să ne prefacem puțin că nu ne e frică de moarte
Nici măcar de veșnicia ei
Cumătra asta cu coasă pe care nimeni nu o dezbracă
Fiindcă s-ar speria, e fals trecută la rubrica femei

Dimineață albă, ca o nescrisă hârtie
De la fereastra bucătăriei vezi cum unul cară o pușcă, altul o lopată
Vânzoleala asta sângeroasă și rodnică
Nu se va isprăvi niciodată

Distribuie prietenilor

Dialogul meu cu îngerul a devenit din ce în ce mai amical
Ne privim, tot chiorâș, dar de aproape
Eu par făcut din vinilin
El din cer și din ape

Îngere, spune și tu ceva deștept, măreț
Nu sta bleg și pleoștit, după zeitatea ta relativă
Are viața asta trecătoare vreun preț
Hei, cu tine vorbesc, eu ce sunt, bomboana cuiva nevăzut de pe colivă?

De ce sunt muritor și tu putred de eternitate
De ce ieri eram un munte de om, iar azi tind spre supla rădașcă
Moartea să fie trecerea asta sublimă, de la starea de înger
La cea de hoașcă?

Îngerul meu, care nici măcar nu e păzitor
Ci doar îngâmfat ca o damigeană și de ochiul din frunte chior
A grăit
În sfârșit:

Oamenii nu mor niciodată
Moartea a fost scornită tot de voi
Pentru ca oamenii care-s interșanjabili cu fluturii și chiar cu zeii
Să nu se mai nască răi

Îngerul s-a făcut imediat nevăzut, cum face de obicei
Eu stau ca pe doi munți, crăcănat
Printre nădragii mei de statuie, metalici și grei
Curge eternitatea care niciodată n-a înghețat
10 martie 2020. Sângeru