Lucian Avramescu: Buni zori! Ieri a murit doctorul muțeniei mele. I s-a săpat groapa direct în cer

A murit o somitate a neurologiei, un mare doctor. L-a terminat coronavirusul înainte de a termina el muțenia mea.

M-a trimis la profesorul Ovidiu Băjenaru, cu un telefon prealabil de amicii și recomandări, profesorul Irinel Popescu. La Universitar, te așteaptă, dar vezi că dimineața întârzie uneori la Academie.

M-a primit amabil. Un bărbat cu față rotundă și iscoditoare și o secretară ca o scorpie. Șef al neurologiei la Spitalul Universitar și șef academic peste domeniul care te caută de neuroni dacă-i ai. Dacă nu-i ai te caută degeaba.

Distribuie prietenilor

Nu vă pot oferi, mi-a zis, decât o garsonieră cu plată. Singura pe care o avem.Acolo scriitorul poate lucra confortabil.

Confortabil e, zic, să fie îngăduită nevasta cu mine care-mi știe doctoriile și mi le dă la timp, e atentă la ce mi se prescrie.

Se eliberează, luni, garsoniera. Nu e cine știe ce… Până atunci…Și m-a trimis pentru o analiză care se face doar la Balotești, la Spitalul SRI, sau la Cluj. A vorbit cu un doctor. Vezi că-ți trimit un poet și mi-a zis numele. E și rău cu pixul că e și ziarist! Așa că ai grijă!  Zâmbesc! Zâmbește și Băjenaru. Ca atare sunt și unii care iau în seamă meseria mea cu târnăcopul de scris!

Cu o trimitere în buzunar, a doua zi eram la spitalul militar din pădurea de lângă Capitală. Doctorul mi-a pus un fel de ventuze electrod pe cap avertizându-mă că din când în când o să fiu zguduit. Mă bagă în priză și mă scoate, ca la rechizitoriu. După un ceas de bombardamente a ajuns la concluzia că scăfârlia mea nu are nici pe dracu.

Luni am fost internat patru zile pentru cercetări la Universitar, etajul nouă, Secția Neurologie. Profesorul Ovidiu Băjenaru m-a băgat pe un flux de analize care nu se mai isprăveau. La RMN credeam că o doctoriță m-a uitat în tubul ăla. Durează, mi-a spus asistenta, o jumătate de oră. Am numărat minutele în cap. Am ajuns la minutul 54. Eram tot acolo și sfârâiau niște aparate care se uitau în mine cu o curiozitate inamică. Ieșind viu din cazanul ăla pus pe orizontală am intrat pușcă peste doctorița care se uitase cu migală în capul meu. Ce am? N-aveți nimic, poete, din punctul meu de vedere. Atunci de ce vorbesc din ce în ce mai în dodii? Ce e defect în capul meu, doamnă doctor, dincolo de cusurul de a scrie poezii? Era o femeie frumoasă între două vârste. A scris ceva pe o foaie să o duc profesorului care a murit ieri. N-aveți, din punctul meu de vedere, nimic. Din motivul ăsta, să fiu sigură, m-am uitat mai mult timp .

Au urmat alte cuplări ale capului meu la aparate băgate în priză care desenau pe un perete luminos grafice, linii în zig-zag, puncte colorate. Ceream mereu în final traduceri.

Profesorul ăsta e bun? – l-am întrebat telefonic pe amicul meu de o viață, chirurgul Ioan Lascăr. Nelule, zi-mi tu, că ăsta mă schilodește de ajung la balamuc. M-a trimis la el prietenul tău Irinel. Stai liniștit! E cel mai bun. Tot la Băjenaru te-aș fi trimis și eu.
Viață pe muchia de cuțit a neprevăzutului.

Ovidiu Băjenaru m-a externat peste patru zile, recomandându-mi un tratament cu un medicament care se fabrică în Japonia și e folosit în Europa doar de Belgia. El ne poate ajuta și chiar salva. Sun prieteni, caut relații afară, amici străini. Unui ziarist japonez, pe care l-am cunoscut la Tokio, i-am pierdut reperele. Nepotu-meu Alexandru Tomescu dă de doctorie în India, unde vioara lui Stradivarius a încântat timpane și inimi. Sosește pachetul pe căi aeriane, diplomatice, întortocheate. Începuse pandemia și lumea, bulversată, încurca avioane cu trenuri, făcea granițe unde nu erau.

Veniți imediat să vă internez, îmi transmite profesorul Băjenaru. Vom face o injecție intravenoasă zilnic, timp de două săptămâni.

E coronavirus și mi-e frică să nu-l iau din spital. Sunt și cardiac. Am făcut acum douăzeci de ani un infarct. Am și un stent.

Nicio problemă, spune calm profesorul, eu am mai multe!

Al meu s-a astupat!

Nu contează dacă n-ați murit!

N-am murit, fiindcă mi-a făcut Dumnezeu by pass, cum zice cardiologul Apetrei, adică niște vene mici au preluat …Scurtez. Vă spun în două zile dacă vin să mă internez.

E decizia dumneavoastră, îmi transmite, ușor iritat, mai marele academic al neurologiei românești.
Eu zic să nu vă faceți griji cu coronavirusul. La Universitar nu avem așa ceva, iar secția neurologie e izolată.

Tac nu pentru că nu mai puteam vorbi. Încă mai nimeream niște cuvinte acum câteva  luni. Tac ștrangulat de îndoieli. De la etajul nouă coborai cu liftul la parter în înghesuială de bolnavi și infirmiere gălăgioase. Pentru o analiză, pentru magazinul care era în holul de intrare. Înghesuială mare. Nu apăruseră măștile și-ți sufla în gură cine se nimerea să stea lipit de tine. Hai că mai încap doi, decreta cu autoritate liftiera și liftul cu sardele pleca îndesat la refuz. Între timp, la respectivul mare spital bucureștean s-au îmbolnăvit grămadă de covidul ăsta asasin doctori și pacienți de la secția gastro. S-a introdus disciplina militară. Știu eu și cu disciplina asta militară cum e!

Nu mai pot vorbi. Îi transmit un mesaj profesorului să mă lase să fac acasă, în București, acea injecție zilnică. Vă informez constant cum reacționez. Nu se poate, a fost răspunsul tranșant, decât sub supravegherea mea.

Acum profesorul universitar doctor Ovidiu Băjenaru e supravegheat de îngeri care-l tratează de păcate, dacă le are și orice om a făcut câte ceva care să-l supere pe Cel de Sus. Ne-am văzut puțin, am corespondat mult. Muțenia mea pe care o credea vindecabilă, a rămas aici, cu doctorul în cer. Comunicările sunt în carantină. Oricum între cer și pământ, de câteva mii de ani, comunicarea e tăiată.

Moartea profesorului m-a zguduit. Transmitea o încredere calmă, că totul va fi bine. Roiau lângă el rezidenți înfoiați și rezidente ochioase, doctoranzi și plebe. Era un fel de Cezar al neurologiei. Adio, doctore. M-ai lăsat cu un purcoi de doctorii care, aflu de prin lume, nu-s îndeajuns testate. Sunt incerte. Certă e doar moartea. Nu de inimă, pe care ai amânat-o cu stenturi și doctorii, ci sufocat de acest virus pe care l-ai desconsiderat. Fie-ți țărâna azurului ușoară, Profesore, fiindcă sunt oameni cărora li se sapă groapa de-a dreptul în cer.