Iubito, să presupunem că sunt zeul tău
Amândoi aducem niţel a nemărginire
Nu e vorba de flacăra trupului care se aprinde iute în noi
Nici de păcat şi nici de psaltire

Să presupunem că nu am putea supravieţui
Acestei avalanşe care ne-a surprins sus, pe pante
Şi am, pur şi simple, muri
Din cauza unei iubiri galopante

Tu de ce crezi că amândoi ţinem moartea mai încolo?
Doar pentru că tu eşti frumoasă ca o lebădă
Iar eu urât ca un satir?
Sau pentru că amândoi înflorim
Indicibilul pietrelor trandafir?

Te iubesc, mi-ai spus, sau ţi-am spus, într-o seară,
Unul pe altul nu ne-am crezut
Şi fiecare se prefăcea că trăieşte o minciună amară
Şi cât de abil am crezut că ne-am prefăcut

Apoi ai plâns în somn şi îţi eram alături
În somn nimeni nu minte, cu aripile mele te mângâiam,
Iar când ai deschis ochii m-ai sărutat
“Am visat, mi-ai spus, am visat că te pierdeam!”

Iubito, să presupunem că sunt zeul tău
Că în nemărginire unul pe altul ne-am învelit
Dar dacă de unde începi tu
Eu fac preparativele de asfinţit?

Dragostea, zice un preot, ne face nemuritori
Nemurirea se capătă prin iubire, doar,
Se referea, fireşte, la iubirea de Dumnezeu.
Părinte, i-am zis, iubirea iubitei mele vine tot de acolo,
Şi este cerescul meu dar.

21 februarie 2019, Sângeru