Lucian Avramescu: La Mănăstirea Ghighiu

Zi cenușie, fără relief, fără margini, ca un obiect căzut în mâl. Merg, ca de atâtea ori, de la Sângeru, spre București. Mănăstirea Ghighiu e în stânga, cu zidurile ei masive și turla mare care  se iscălește în cerul tulbure azi. Aseară, prietena mea Cristina Sebastian, director al Colegiului ”George Enescu” din Capitală, îngrijorată de problemele mele de sănătate, mi-a trimis un mesaj. Oprește-te la Mănăstirea Ghighiu și roagă-te la Icoana Maicii Domnului. Mie, spune Cristina, care-i profesor de muzică, mi-a salvat o prietenă care-și pierduse toate speranțele.

I-am răspuns că nu prea știu să mă rog. Cred în Dumnezeu, dar mă îndoiesc că va avea timp să facă minuni pentru mine.

Vorbesc greu, din ce în ce mai greu. Cristina mă ceartă, spunând că sunt ”un om bun”, iar Cel de Sus îi apără pe cei buni. Am numeroase îndoieli, inclusiv dacă sunt un om bun, dar mă opresc, mai ales că voi ajunge în avans la întâlnirea din București. Mănăstirea, spre deosebire de zilele de duminică sau cele marcate cu roșu în calendar, pare părăsită. Nu sunt mașini în față, forfota știută a enoriașilor lipsește. Giorgiana își trage pe cap gluga de la geacă, neavând o broboadă. Eu încerc să caut în mine gânduri care să mă facă vrednic de credință. Merg la biserici doar în noaptea de Paști sau când sunt atras de monumentele de istorie și arhitectură. Altfel, sunt un credincios fără mari izbânzi.

Distribuie prietenilor

Ocolim biserica,  închisă de multă vreme pentru renovare. Aleile pietruite sună straniu sub pașii noștri. Zărim o călugăriță. Eu încerc s-o întreb ceva, uitând că vorbele mele sună adesea neînțelese. Giorgiana îi cere lămuriri. Biserica Mănăstirii Ghighiu e de trei ani în renovare. Când se termină? Nu știm, spune maica. O renovăm din fondurile noastre. De la centru nu primiți bani? Nu, acolo banii merg spre terminarea Catedralei. Aflăm că a doua ușă, pe stânga, dă spre un paraclis unde sunt icoane, inclusiv icoana ”Făcătoare de Minuni”, unde credincioșii stau uneori ore în șir la coadă. Pustiu și aici. O odaie aproape obișnuită. Icoanele străjuiesc o alee marcată de  preșul rânduit în dreptunghi. În fața icoanei pe care Cristina mi-o trimisese pozată, un tânăr stă în genunchi. E tuns scurt ca un militar. Durează nemișcarea lui în rugăciune. Se ridică. E mai înalt ca icoana pe care o sărută și se închină din nou, cu gesturi largi ale mâinii drepte care poposește pe frunte unde stă parcă lipită. E rândul meu. În spate e Giorgiana, transpusă. Stau drept în fața icoanei și nu știu să cer ceva. Mi-e rușine. Ochii care par că plâng ai Maicii sunt la înălțimea ochilor mei, în spatele unui geam. Geamul dispare. Ochii mei privesc de aproape ochii  îndurerați ai Mamei celui răstignit. Vreau să spun Tatăl nostru, cu voce tare, suplinind lipsa unei cereri. Cuvintele se opresc în spatele buzelor, așa că le șoptesc. Maica pare că mă aude și înțelege. Îmi lipesc fruntea de geamul care reapare între noi și plec, făcând semnul crucii. Nu sărut geamul, cum făcuse tânărul mai devreme, găsind gestul prea intim și, oricum, nepotrivit.

Rămân la ușă. Giorgiana se roagă în genunchi. Stă mult, mult, nemișcată și eu încerc să descifrez taine ale acestui dialog mut. Apare o familie și ea se ridică. Icoana plânge pentru noi toți.

Afară sună un clopot ca o sonerie. Înțeleg că e ora mesei fiindcă din chilii ies maici care merg toate în aceeași direcție, negre ca niști furnici care-și știu drumul, același, rânduit de ani, la vecernii, la utrenii, la … Călugărița care stătea într-o mică încăpere de lemn, cu ghișeu, la poartă, și care vindea lumânări și primea Acatiste (liste cu prenume de Vii, pe care slujbașii mănăstirești le citesc însoțite de rugăciuni) pleacă și ea la masă. Soția mea scrie o listă de nume, listă care începe cu mine. ”Pentru sănătate”, specifică ea pe spatele hârtiei. Împachetează în ea niște bani. Pune banii și hârtia pe măsuța din spatele geamului, alături de alte trei.

Mașina noastră stă tot singură, bornă neagră pentru câmpia care vine seacă, fără zăpezi, spre șoseaua de centură a Ploieștilor, vis a vis de mănăstire. Orașul găzarilor, unde-s și eu ”cetățean de onoare”, se vede în dreapta, cu zig-zagul lui de case nedefinite. Plecăm spre București, unde cad și se ridică guverne, politica huruie ca un motor de camion, ceața nu se lasă împrăștiată de vântul care bate viscolit doar în aparatul de radio. Dumnezeu rămâne singur, în câmpie.