Ațipit, lângă mormântul bunicului meu, Mihai, veghez lumânarea
Care arde încet, ca un prohod.
Număr stelele lângă o cruce care a căzut
Ca pe front un soldat

Bunicul s-a întors din război alb ca neaua
Părul lui negru buclat
A fost albit într-o noapte în care
Prutul nu se lăsa trecut
De soldatul de 29 de ani

Tată, îi ziceam eu, cum să te vopsești astfel
Cum să te faci alb la păr deodată
Și să te întorci la mama Lenuța,
Împopoțonat ca de hair stiliștii de azi?

Ce de soldați au albit într-o noapte,
Ce de frunze au căzut atunci
Pe patul puștii,
Iar azi găsesc prăbușită
Pe frontul pustiirii,
Crucea ta din marmură mică,
În cimitirul din Sângeru

Iartare, soldatule care m-ai crescut,
Iertare mamei Lenuța,
Bunici deveniți de nevoie mamă și tată,
Fiindcă părinții migrau din școală în școală
Și dintr-o celulă a securității în alta

Am adus un meșter, tată Mihai,
Meșterii sunt rari azi,
Ca soldații unui război pierdut.
Îți vom ridica din morți crucea,
Mai mare,
Chiar dacă eu o voi căra
Pe Golgota dealului, în spate.

Ce faci, cum e prin cer?
Dumnezeu ce războaie mai poartă?
Cum o mai alinți pe mama Lenuța,
Sau sunteți despărțiți de o aripă de înger
În celule de fericire separate?

Ce fericire ar fi fost de veneați înapoi,
Renunțând la nițică eternitate,
Să serbăm împreună acest sfânt Mhai,
Dar Dumnezeu zice că nu se poate
Lucian Avramescu, 8 noiembrie, 2018