Muzeul Pietrei, din Sângeru-Prahova, deține câteva cruci duble, vechi și foarte vechi. Ele atrag vizitatorii, iar eu, Lucian Avramescu, realizator al muzeului pe care l-am donat cu dragoste comunității și poporului român, răspund cu plăcere întrebărilor, îndeplinind benevol rolul de ghid. Muzeul care deține mii de pietre adunate de mine din satele țării, precum și săli cu colecții de pictură pe piatră și pe pânză, grafică, sculptură modernă, e deschis nonstop și fără plată celor ce vor să-i parcurgă tezaurele de vechime.

Aș vrea să istorisesc aici povestea crucilor duble. Ea comprimă file de dramatism istoric. Mai întâi cititorul meu trebuie să afle semnificația acestor cruci vechi din piatră. Ele sunt cruci de doi, cruci de familie, prin care – ținându-se de mână prin brațul Răstignitului, cei doi înving eternitatea. Ei trec împreună în lumea de dincolo, reunindu-și – prin cele două cruci cioplite de meșterul de acum câteva sute de ani – speranța în nemurire. Crucile duble sunt făurite din aceeași piatră. Nu-s lipite, ci crescute din dalta făuritorului, în formulă geamănă, dintr-o stâncă. Bărbatul și femeia lui au ales, ca semn pe mormânt, crucea dublă, un simbol formidabil prin forța sugestiei. Trecerea lor din lumea de aici în cea de dincolo, spre a nu-i despărți eternitatea, se face prin această ținere de mână și dureroasă îmbrățișare. Piatra, cu braț dublu, pare a fi însemnată de sângele Mântuitorului.

Partea tragică este că aceste cruci au fost găsite într-o râpă, sub un deal prahovean unde păstoarea o chinovie minusculă preotul Adrian Enescu, duhovnic astăzi al monumentalei Mănăstiri Apostolache. Explicația ar fi că unii, îngrijindu-și mormintele de familie, au înlocuit vechile cruci, de la străbuni uitați, cu unele din materiale la zi, placate cu gresie și faianță, moderne și neduble.

Am primit un telefon de la cineva care s-a recomandat, sunt ani de atunci, Adrian Enescu. Adrian, compozitorul, mi-era bun prieten, el a realizat pe versurile mele 18 din cele 24 de piese pop, descoperind volumul meu de versuri Bună seara, iubito. Adrian, am zis, am îmbătrânit eu, dar nu atât încât să nu-ți recunosc vocea și vocea nu-i a ta. Nu sunt compozitorul Adrian Enescu, ci preotul Adrian Enescu, îmi spune părintele și ne-am amuzat amândoi. Preotul, aflând că adun de peste tot pietre cioplite de țărani, spre a demonstra lumii că noi, care i-am dat pe Brâncuși și Apostu, avem și o civilizație a pietrei, s-a gândit să mă sune, semnalându-mi descoperirea sa . Ei bine, cu câțiva oameni din Sângeru și alții convocați de preot, am recuperat de sub un mal de pământ câteva cruci duble. Nu era niciun cimitir acolo, ci unul mult mai departe. Ele sunt unice. Ortodoxia greacă, sârbă, rusă sau bulgară nu cunosc crucea de doi. Cel puțin asta mi-au spus vizitatorii veniți din aceste țări.

Mă emoționează, uneori, câte o persoană singură care, mângâind aceste pietre, lăcrimează la amintirea soțului, soției, care nu mai sunt. Pietrele au o teribilă forță a comunicării și, ca la un miracol, cei ce le ating retrăiesc alăturări și reînvie vieți trăite împreună.

Muzeul Pietrei are și alte cruci. Eu însumi, calificat în arhitectură peisajeră, am proiectat o troiță care poate sta pe marginile drumurilor, înlocuind sau dublând trecătoarele troițe din lemn. Am donat proiectul unor meșteri pietrari care – contra cost – au făcut câteva și pentru Muzeul Pietrei. Dar nimic nu poate egala dubla răstignire, familia care trece în lumi ce sunt sau nu-s, unită prin brațul celui Răstignit.
Lucian Avramescu