Subiectul Cristina Țopescu se stinge încet, așa cum încet a dispărut eroina tragică a unei morți fără glorie. Și totuși…

Cineva scrie că acei doi câini ai Cristinei Ţopescu n-ar fi murit de foame lângă cadavrul stăpânei lor.  Ar fi mâncat-o, așa cum fac lupii din sălbăticie cu confrații lor răniți sau morți.

Fals! Câinele care-și iubește stăpânul – sunt atâtea cazuri știute– moare alături de acesta, veghindu-l. Cristina Țopescu a murit de singurătate, departe de oameni singuri,  fiecare în felul lui. Singurătatea e de multe feluri, cea mai dureroasă fiind singurătatea în mulțime.

N-o știu decât vag pe victima  tragică a unei existențe care a strălucit pe deasupra, dar în interior a depozitat destulă suferință, adunată în ani. Când Cristian Țopescu mi-a propus să ne ducem băieții (locuiam aproape unul de altul, în zona Buzești-Victoriei), care erau alăturați ca vârstă, la un antrenor de karate de la Steaua, am fost de acord. Arin Alexandru al meu și Cristian al lui erau în faza preșcolară. Îi duceam și asistam cu schimbul la antrenamentele care mie îmi păreau caraghioase, o săptămână eu, una el, ca tați grijulii. Povestea n-a durat mult, fiindcă băiatul meu nu vădea aptitudini și s-a plictisit. Și Cristian al lui Cristian s-a lăsat, din câte știu. În casa lor n-am văzut-o niciodată pe Cristina. Poate nu ieșea din camera ei.

Am cunoscut-o când eu, adus de la Vâlcea, unde eram ziarist, să conduc Serbările Scânteii Tineretului, înființate din 1957, ca primă ediție de scenă a unui ziar, l-am luat pe marele comentator sportiv cu mine în turnee unde dialoga spumos cu publicul pe teme umoristic sportive. Fusese dat afară din televiziune fiindcă greșise spunând un adevăr. De câteva ori m-a întrebat dacă își poate lua cu el și fiica. A luat-o de câte ori a dorit ea. Nu era sociabilă. Într-un turneu a intrat în conflict cu interpretul de folk Gheorghe Gheorghiu. Și-au dat reciproc câte o palmă, în autocar. Erau diverse idile acolo, într-o trupă artistică diversă, de la balerini și interpreți de muzică clasică, la actori gen Caramitru sau Mihăiță. Cristina Țopescu își consuma, fără prieteni, oarecum tristă, oarecum visătoare, o viață care stătea ca icebergul, trei sferturi în adânc, puțin afară.

Îi plâng dispariția nemiloasă. Câinii care i-au murit alături nu puteau devora trupul neînsuflețit al stăpânei. E un roman al unui scriitor englez parcă, în care doi oameni râmân blocați în lift, într-un castel părăsit. Primul care moare e devorat de celălalt. Homo homini lupus! În final moare și el. Câinii nu sunt oameni. Câinii au o omenie rară atunci când își iubesc stăpânii. Cristina Țopescu, fie-i drumul lin spre tatăl ei pământesc, a murit apărată de viața, până la moarte, a câinilor ei, unicii prieteni statornici pe care și i-a ales.